Ioan, despotul Cărvunei, reușise să treacă de mlaștini. Acum era în pădurea aceea nebună, pe care turcii o tălmăceau în limba lor Deli-orman, iar prelungirea ei dincolo de Dunăre, în Țara Românească fusese stâlcită de vlahi, care o numeau Teleorman. Nu mai avea mult până la Dunăre. Nu mai știa de cate zile fugea. Nu simțise urmăritori si nu întâlnise picior de om. Ce or fi făcut oștenii lui? Garnizoanele din cetăți or fi rezistat urgiei? Poate a aflat Mircea si a trecut Dunărea cu oști. Avea nevoie de vesti. Rănile îl mai lăsaseră. Apa din mlaștină le spălase...Nici nu fuseseră adânci. Dunărea nu putea fi departe. Un gând îl făcu sa se întristeze. Părăsea Dobrogea. Nu o părăsea, fugea pur și simplu. Era fugar în țara lui. Moștenirea părintelui sau, Dobrotă, și a bunicului Balica. Orgoliul îl făcuse să o piardă. Asta pentru ca el crezuse ca e a lui. Acum înțelesese. NU EA ERA A LUI, CI EL ERA AL EI. Dunărea apăru în față. Trebuia sa aștepte întunericul. Atunci va încerca sa o treacă. Până atunci va căuta o barca sau un lemn, ceva de care să se agațe. Se furișă în pădure și rămase la pândă iscodind malul. Dacă turcii îl urmăreau, probabil vor supraveghea atent zona pe unde putea trece Dunărea.
CITEȘTI
Până la marea cea mare (în curs de rescriere)
Ficção HistóricaPovestea este o îmbinare de ficțiune și fapte istorice menite să-l poarte pe cititor pe tărâmul Dobrogei în vremea lui Mircea cel Bătrân. Cartea a fost scrisă cu largul concurs al camaradului @RadulescuClaudiu 12/09/2019 - locul 6 în istorie 13/09/2...
