Sunt un cur [+16] [✔]

Al douăzeci și treilea

Albastru. Albastru. Albastru. Albastru. Roz. Albastru. Albastru.

Așa arătau dulapurile din aripa estică a liceului Camisado din Vancouver, acolo unde învăța Marta Star. Dulapul roz care distrugea toate tiparele aparținea fratelui său geamăn, Patrick. De ce era roz? Pentru că albastru nu mai aveau.

După ce Nathan și echipa lui de mormoloci lipsiți de neuroni i-au vandalizat dulapul lui Patrick, directorul a dat comandă să se vopsească peste markerul permanent de urgență. Camisado ținea o politică strictă împotriva acestui comportament imatur și juvenil cunoscut sub numele de bullying. Sau cel puțin asta spune directorul de fiecare dată în discursul de început de an.

Din păcate, vopseaua albastră se consumase și mai rămăsese doar niște roz pal de la vopsirea biroului dorectoarei adjunct.

Lăsăți-mă să vă spun ceva. Să ai scris pe vestiar cu litere mari, în marker permanent cuvântul "POPONAR" era una, dar să ai un dulap roz pal printre atătea de un albastru închis era suicid social. Glumele despre orientarea sexuală a lui Patrick s-au intensificat, iar Marta simțea că era din ce în ce mai greu să se țină de promisunea pe care i-a făcut-o fratelui ei, aceea de a nu se amesteca în viața lui și de a-l apăra ca pe un nou-născut.

"Pot să mă descurc singur," a spus Patrick.

Dar Marta putea să jure că geamănul ei nici nu încerca să se descurce. Depunea zero efort în a se răzbuna pe idioții lui Nathan. Tot ce făcea era să-i ignore. După bătaia dintre cei doi — foști — cei mai buni prieteni, Patrick nu i-a mai suflat niciun cuvânt hispanicului cu blugi mulați și ieftini. Putea la fel de bine să-și pună un tricou cu "Sunt un preș, calcă-mă în picioare."

— Marta, trebuie să recunosc că sunt mândru de tine. Mă așteptam să sari la bătaie până acum.

Flash s-a uitat la Marta și apoi la grupul lui Nathan pe care roșcata îl țintuia cu o privire criminală.

"Pot să-i ucid acum? întrebă ea."

Flash scutură din cap negativ.

"Dar acum?"

— Nathan nu merită, făcu el pe un ton apăsat, foarte diferit de tonul său obișnuit, calm.

— Măcar puțin? Puțin de tot?

Flash izbucni în râs.

"Cum omori pe cineva doar puțin?"

Marta și prietenul ei cel mai bun au ajuns la acel nivel în care schimbau de la vorbire normală la ASL fără să-și dea seama și aprope că nu mai întâmpinau dificultăți în traducere sau interpretare. Aproape.

"Nu știu." răspunse Marta dintr-un singur gest cu mâna întreagă la cap. "Găsesc eu o cale."

Și atunci trecu pe hol Ajax Montagomery, cu tot cu cocoașa lui inesteitcă și cicatricile înspăimântătoare pe față. Ca de fiecare dată când Flash îl vedea pe Ajax, o luă în brațe pe Marta din spate, ascunzându-se parțial în spatele ei și petrecându-și mâinile lungi în jurul mijlocului ei. Nu era chiar un gest controlat, devenise un soi de reflex. Ca un pui care se refugiază la sânul mamei. Se simțea în siguranță în spatele Martei. Ea era ancora lui.

Și roșcatei nu-i plăcea să recunoască, dar și ea ar fi fost în stare să facă ceva prostesc dacă nu era Flesh s-o țină în brațe. L-ar fi luat la bătaie pe Nathan, pe Ajax, pe Sean Grimes, pe oricine făcea un comentariu tembel despre fundul ei mare și cine știe mai pe câți.

Marta se întreba des cum de n-a fost exmatriculată cu impulsivitatea ei, temperamentul ca de taur la coride și vocabularul ei colorat precum o pungă de Skittles. Și răspunsul era unul simplu. Flash.

— Ai putea să-ți dai mâinile jos de pe iubita mea?

Caleb apăru de niciunde și-l pironi pe Flash cu privirea. Evident, blondul nu-l auzi și rămăsese atașat de Marta ca un pui de koala de mama sa. Dar Marta îl auzi, și totuși nu făcu nimic să-l îndepărteze pe prietenul ei cel mai bun. Spre deosebire de atingerea lui Caleb, cea a lui Flesh era plăcută și familiară. Nu era în niciun caz romantică sau erotică. Nu. Dar era oricum mai plăcută decât cea a lui Caleb. Era naturală.

După ce se întâmplase vineri seară, tot ce mai simțea Marta față de Caleb era repulsie. Nici măcar nu era vina lui. Dar nici a ei nu era, cel puțin așa se consola singură. Pur și simplu s-a trezit dimineață lângă un Caleb adormit care n-o mai interesa. Iar lipsa de interes s-a transformat treptat în repulsie cu fiecare moment de pe parcursul weekendului în care și-a amintit fiecare scenă, cadru cu cadru, din cea mai nenorocită noapte a ei.

Acum nici nu nai suporta să-l vadă le Caleb.

Bă. Cam într-o luna povestea asta o sa fie postata toata. Ejti nebun?

De juma de an tot postez. O sa imi fie asa de greu sa renunt cand o termin. *lakrema*

Imi cer scuze pentru intarziere. Cu tezele pe cap am uitat complet sa postez. Dar ieri am dat ultima teza si sunt libera ca pasarea cerului!

Joculetul cu dedicatii e deschis in
3...
2...
1.