Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

26.

Hey, guys (♡°▽°♡) Trebuie să încep mulțumindu-vă pentru toată susținerea și încurajările și — nu aș fi ajuns niciodată până aici fără voi. Vă iubesc din tot suflețelul meu de piatră (￣ε￣＠) Știu, am întârziat din nou și îmi cer scuze, dar e un capitol important și am vrut să-mi iasă cât de bine am putut. Ar mai fi multe de corectat la el, dar nu am dormit toată noaptea și mi-e somn (｡・//ε//・｡)
Trebuie să pun un avertisment minorilor pentru acest capitol. Nu, nu e alertă yaoi (o să fie cât de curând), de aceea vreau să mă luați în serios când zic că îmi pare rău dacă am exagerat cu unele scene. (＞﹏＜)
__________________________________________________________________________

Un șnur de piele pe care Madame i-l dăduse îi înconjura gâtul, busola cu cadranul fumuriu și vechi atârna de el, peste cămașa albă. Degetul mare trecea ușor ca o mângâiere peste conturul nalbei care se reliefa pe spatele ei – cum începuse să țină atât de mult la busola aceea nefolositoare? Vocea femeii avea o cadență moale, aducea cu susurul unui pârâu; îl cuprinse o moleșeală ciudată, poate și fiindcă în ultimele trei nopți nu reușise să doarmă decât în reprize de câteva minute. Romeo plecase, și luase cu el toată liniștea brunetului.

−Te simți bine, cher?

Aerul era rece în acel turn, în acea dimineață înnorată, doar zâmbetul lui Madame era cald, iar ochii lui, fierbinți de somn.

−Nu prea, Madame. De fiecare dată când închid ochii îl văd pe el plecând și fiecare prostiuță îmi aduce aminte de el − și cum mi-ați spus înainte, „cher", o secundă am auzit vocea lui. Probabil că a ajuns deja acolo, nu? Oare rezistă? Nu pot să nu mi-l imaginez așteptând să ajungă în locul acela blestemat.

Își înăbuși un căscat, iar răgazul acela îi aduse o clipă de luciditate, în care se întrebă ce avea de vorbea atât.

−Îmi pare rău, Madame, cred că gura îmi vorbește fără mine.

Ca răspuns, primi o încruntătură ușoară și o notă de îngrijorare în ochii strălucitori la care se uita.

−Asta te ține treaz, mon enfant?

Giulio își frecă un ochi cu pumnul.

−Nu doar asta.

Erau mai multe lucruri – nemulțumirea lui față de decizia lui Lorenzo de a trimite solul, îngrijorarea la încrederea pe care Romeo păruse să o arate față de Nicholas, apariția lui Nicholas. Toate, totuși, nu-l secau la fel de tare ca ultimul lucru:

−Obișnuiam să am tot timpul coșmaruri despre perioada aceea, dar după ce a apărut Romeo nu am mai avut timp să mă gândesc. Știți ce iritant poate deveni Romeo, Madame? Și știți ce atracție are pentru necazuri? Dar oricum, după ce au apărut el, și Chris, și Lorenzo și Pierre și Mercutio – nu mă mai gândeam la aia. Însă acum s-a făcut liniște, și liniștea te face să te gândești fără să vrei la lucruri pe care le-ai vrea uitate.

Somnul îl făcea să-și simtă corpul amorțit, oboseala – că-l durea fiecare colțișor. Iar combinația dintre ele îl înnebunea.

−La ce perioadă te referi, Julio?

Era o perdea de ceață peste gândurile lui, și modul în care ea pusese întrebarea îl făcuse să scuture cu un gest din încheietură orice legătură cu acel gând care i se născuse.

−E dinainte să-i fi cunoscut pe cei de pe Montagne, Madame, nu aveți cum să știți, îi zise de parcă ea ar fi asistat la ceva din ce se petrecuse de atunci. Ceea ce mă țin treaz sunt amintirile de după naufragiu. Și cele cu Charlie.