Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

21.

Hey, guys! Vreau să încep prin a vă mulțumi. Mulțumesc. Acum mai mult ca niciodată, mulțumesc. Mulțumesc pentru păreri și comentarii, mulțumesc — mulțumesc — că existați. Guys, dacă nu știți asta, vă iubesc.
Îmi dau seama că acest capitol ar fi putut fi gata cu mult mai repede decât a făcut-o — pentru că, atunci când l-am început, chiar a fost cât pe ce să realizez asta. Soarta a fost cea care s-a opus.
Vă iubesc, guys. Am mai zis-o doar ca să fiu sigură.
——————————————————————————————

−Vrei...

Vocea îi era răgușită, de parcă nu și-o mai folosise în ani. Pentru o clipă, arătă la fel de surprins ca Rossalinde să și-o audă. Își drese glasul și începu din nou, cu privirea fixându-i un punct invizibil de pe perete.

−Vrei să mă ajuți? La bucătărie.

Buzele ei se întredeschiseră – abia perceptibil, cu o mișcare care, peste câțiva ani, ar fi putut deveni senzuală. Să-l ia în brațe – oare putea să-l ia în brațe? Să țipe de fericire? Să înceapă să țopăie prin bucătărie? Tot ce făcu fu să-l privească, cu ochii strălucind, cu buzele întredeschise.

Roșcatul se uită la ea doar o clipă – apoi se întoarse iar la admiratul peretelui.

−Ăă, lasă. Nu contează. Credeam...

−Adică să fiu un fel de bucătar ucenic, nu? întrebă repede, iar emoția din glas îl făcu pe Pierre să o privească din nou.

Flacăra lumânării se oglindea în ochii ei căprui, măriți cât niște roți de trăsură. Brusc, roșcatul nu-și mai putu controla zâmbetul.

−Da. Cam așa.

Fata îi întoarse zâmbetul – larg, lăsându-i la vedere un dinte lipsă, făcându-i colțurile ochilor să se încrețească. Pierre ar fi putut jura că, în acel moment, lumânarea nu fu singura care răspândi lumină în cameră. Apoi, ar fi putut jura că fata fu pe cale să sufere una dintre izbucnirile acelea de fericire care i s-ar fi părut dezagreabilă în cazul oricărei alte persoane – să sară sau să strige. Dar Rossalinde își îndreptă statura și, luând un aer serios într-un timp caraghios de scurt, răspunse doar:

−Mi-ar plăcea enorm de mult. Mulțumesc.

Privi, apoi, spre ceașca de pe tavă, ceașca din care se ridica un firișor subțire de abur parfumat – ceașca ce urma să-i fie dată fratelui ei. Își mușcă buza de jos. Aruncă o ocheadă ușii închise – Firmin era plecat în acea dimineață, să cumpere un curcan pentru sosirea lui Philippe −, după care, pe tonul unei confesiuni − și cu aceeași față gravă −, întrebă, ridicându-se pe vârfuri spre Pierre:

−Pot să vin și eu?

Aproape că izbucni în râs! Dar, forțându-se să adopte o față întristată, clătină din cap cu regret.

Ea își mușcă din nou buza și, cu sprâncenele ușor încruntate, dădu din cap a înțelegere, a resemnare – iar gestul îl făcu să vrea cu adevărat s-o lase să vină. Și poate că ar fi lăsat-o. Dar Rossalinde îi întinse tava și îi spuse, surâzând cu unul dintre colțurile buzelor:

−Atunci cred că voi aștepta aici. Promit să nu stric nimic.

Pierre îi luă tava din mâini, simțindu-se dintr-odată obosit. Vorbitul putea avea efectul acela asupra lui.

Oare de ce nu puteau oamenii să se înțeleagă prin gesturi și priviri?

La asta se trezi că se gândea atunci când își simți nodurile degetelor lovind în ușa dormitorului lui Yvonne – dormitorul-lui-Yvonne-ocupat-de-băiatul-fără-nume, mai nou.