Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

19.

Hey, guys! ♡＼(￣▽￣)／♡ Da, am revenit (cu scuzele de rigoare) și vreau să vă mulțumesc tuturor că îmi citiți în continuare cartea și că, de multe - multe - ori, mă iertați chiar și când nu aș merita să fiu iertată. Mulțumesc. Mulțumesc că nu încetați să dați șanse poveștii acesteia, chiar dacă ar putea fi cu mult, mult mai bună. Mulțumesc. Vă iubesc.
Sper ca, după atâtea luni, capitolul să nu vă dezamăgească.
E un fel de flashback, mai lung, și următoarele capitole cam tot despre asta vor fi.
Mulțumesc, de o mie de ori, mulțumesc că îmi citiți cartea. Am mai spus-o și o voi mai spune: fără voi, nu ar exista nicio poveste. Așadar, mulțumesc.
Have fun, my darlings!
—–———————————————————

Iernile erau mereu dificile la poalele Pirineilor. Zi − viscol. Noapte − viscol. Și tot așa, cu mici perioade de soare înghețat, cât să-și facă iluzii că iarna ceda în sfârșit. Lângă foc sau în pat, nu putea face decât să dârdâie − și să se blesteme că, în copilărie, își urâse pielea arămie pe care i-o dădeau prea multe ore de stat în soare.

În întregul salon miroseau butucii de brad care trosneau în șemineu și pâinea uscată pe care îi plăcea să și-o înmoaie în lapte fierbinte.

Ținea ambele palme deschise spre flăcări, și se lăsase amețită de jocul haotic de culori. Galben palid, galben păpădie, galbenul soarelui. Apoi un roșu ce primea accentul sângelui. Și încă un butuc se prefăcea în cenușă. Și, încă o dată, trebuia să-și depărteze mâinile de căldură, să apuce altă bucată din coșul cu lemne, să vâre încă un butuc în foc. Și iar să aștepte. Ca lemnele să se mistuie. Ca zilele – iarna – să se încheie. Ca viața ei să se sfârșească.

Vântul zgudui una dintre ferestre și își permise să-și mute o clipă privirea de la flăcări. Geamul se căscă în două părți, iar viscolul de afară șuieră înăuntru. Rafale reci se încolăciră în încăpere, iar focul zvâcni, ca un animal rănit. Privi din nou la vâlvătăile care se înălțau și coborau cu turbare. Galben lămâie, roșu cireașă. Roșul vinului de Burgundia. Albul vinului din Muscadet. Alb. Apucă un butuc din coș și îl aruncă rapid în foc.

Ușa se izbi de perete. Flăcările zvâcniră din nou.

−Am auzit cumva−? Madame, fereastra!

Un Firmin obosit se repezi la locul în care covorul persan cu modele în maro și albastru se udase de fulgii de zăpadă topiți. Focul mai tremură un moment după ce bărbatul reuși să închidă geamul.

−Madame!

Era furios.

Ea ridică din umeri. Aceea era ultima iarnă pe care o petrecea la Foix.

−Madame, ați fi putut îngheța!

Văpăi de roșu, scânteieri de aur în șemineul cald.

−E vina ta, Firmin. Ai deschis ușa de la intrare?

−Asta venisem să vă anunț, zise, pe tonul unei persoane care mai avea ceva de adăugat pe subiectul anterior. În salonul din față sunteți așteptată de Monsieur le Comte de Comminges.

Iar Firmin își văzu stăpâna ridicându-se din acel caquetoire din lemn de nuc adus de undeva din Estul Europei. Ridicându-se, dar stând în continuare cu spatele la el.

O bucată de creangă uscată crăpă în șemineu.

−De ce e aici Monsieur Paul?

Așa cum făcea adesea de câteva luni, Madame nu purta decât o tunică neagră de mătase, care abia de reușea să-i acopere în totalitate rotunjimile genunchilor.