Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

1.

Anul 1570. Portul King's Lynn, Anglia.

−Întoarce-te, fiu de cățea! răcni bărbatul în urma sa, ridicând amenințător pumnul în aer.

Cum era de așteptat, brunetul nici nu se uită în spate, ci, din contră, își înteți fuga.

−CINEVA SĂ OPREASCĂ ACEL NENOROCIT!

Vocea negustorului pe care îl jefuise era deja răgușită de la cât striga zi de zi după derbedeii ca el. O clipă, aproape că îi fu milă de om. Era deja bătrân și nu mai putea hăitui puști ca pe vremuri. Dar mirosul pâinii pe care o strângea la piept îl făcu să-și reia statutul de hoț și sări peste o tarabă pe care erau înșirate mai multe tipuri de pește proaspăt. Deși în mod normal ar fi fost tentat să profite de ocazie și să șterpelească măcar unul, acum preferă să se ferească de satârul negustorului care auzise strigătele primului.

Nenorociții de negustori. Acasă aveau cufere întregi cu aur, dar tot erau în stare să taie degetele oricui le-ar fi umblat cu marfa.

O luă pe străduța îngustă din fața lui, doborând dinadins câteva lăzi pline cu pește. Strâmbă din nas, ignorând înjurăturile pe care negustorul i le strigă. Toți acei ani de locuit în port îl făcuseră să urască mirosul de pește mai mult decât orice.

−Băiete, oprește-te imediat!

Inima I se strânse și își ridică privirea din pământ. Un polițist îi tăia calea la nici 6 metri în fața lui.

−Da, nu-l lăsa să scape! E un hoț! auzi în spatele său și își dădu seama că mai mulți polițiști se apropiau prea rapid de el.

−Trebuie pedepsit!

Vocea răgușită a primului negustor îl irită atât de tare, că o zbughi spre polițistul din fața lui fără ca măcar să se gândească. Îi dădu un pumn în falcă atât de rapid, că bărbatul făcu, fără voia sa, câțiva pași în spate.

Brunetul nici nu se opri din fugă, dar zâmbi, satisfăcut de gândul că îi spărsese câțiva dinți nenorocitului de polițist. Coti pe o stradă mult mai mizeră decât cea pe care se afla deja, iar zâmbetul îi dispăru complet atunci când zări zidul imens din fața sa. Acum Soarta chiar își bătea joc de el!

Înjură în gând și se opri din alergat, căutând o cale de a ieși de acolo. Probabil polițiștii nu mai aveau mult și îl prindeau din urmă. Un șut în spate îl făcu să se împleticească în față și să se lovească de peretele exterior al uneia dintre casele care mărgineau străduța.

−Al cui fiu ești, câine? îi scuipă tocmai polițistul pe care îl lovise adineauri.

Îl apucă brutal pe brunet de umăr și îl întoarse spre el, ținându-l lipit de zid. Apoi, ochii bărbatului se deschiseră larg și se umplură de ură.

−Tu...

Brunetul îi rânji și, în timp ce polițistul își ridica pumnul, îi dădu un șut cu piciorul în stomac și o luă la fugă spre zid. Tocmai atunci, și ceilalți intrară pe străduță, începând să râdă răutăcios.

Își ascunse pâinea sub tricoul jegos pe care îl purta și sări pe una dintre cutiile de lemn aruncate lângă zidul unei case, apoi se întinse și apucă tocul unei ferestre, împingându-se în sus cu picioarele. Reuși să prindă cu o mână grilajul de lemn al ferestrei, când unul dintre nenorociți reuși să-i apuce un picior. Icni atunci când tâmpitul de polițist începu să tragă de el. La urma urmei, în ochii lor nu valora mai mult decât un animal sălbatic.

−Încetează, Giulio! îi lătră unul dintre bărbați.

Continuă să-și smucească glezna prinsă, în timp ce cu celălalt picior se împingea pe zid. Se întinse până ce simți că oasele aveau să-i pocnească și reuși să apuce și cu cealaltă mână grilajul.