Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

27.

Hey, guys! (❤ω❤) Am revenit, și îmi pare rău (sau nu) pentru capitolul scurt, am încercat să nu-l încarc prea mult cu chestii nefolositoare (eeeeh, nu prea știu dacă mi-a ieșit sau nu). Oricum, sper că am reușit să transmit tot ce era de transmis ^^'
Vă iubesc, guys, mulțumesc pentru fiecare vot și comentariu, mulțumesc că îmi deschideți cartea și că vă luați din timp să-mi spuneți ce credeți despre ea. Nu știu dacă am mai zis asta, dar de multe ori părerile voastre și aprecierile sunt singurele care mă pot face să continui. Pentru asta, vă mulțumesc și vă ador ❤️
———————————————————————

Înflorise caprifoiul pe zidurile vechi și împrăștia în aer un miros cald și dulce, înțepător în toropeala acelei după-amiezi târzii. Dintre petalele lungi și albe ale florii pe care-i căzuseră ochii ieși o albină pătată de polen, și păru amețită înainte să-și ia zborul; Nicholas își zise că, dacă o continuau tot așa, avea să găsească miere din belșug pe la comercianți. Îi plăcea mierea, mai ales atunci când rămânea fără sorbet de portocale – motiv pentru care îi plăceau și albinele. Dar din acest motiv nu suferea păianjenii; un fâsâit ciudat îl făcuse, primăvara trecută, să privească în sus la obloanele geamurilor – arătarea hidoasă învârtea între fălci un mic cocon, în care se mai distingea doar o parte dintr-un cap de albină.

În față, la trei, patru pași de el, Catherine de' Medici râse încetișor, deși el nu-l vedea pe Romeo în stare să facă vreo remarcă distractivă în acele momente. Nicholas admira firele de iarbă și se forța cât putea de tare să nu le asculte conversația, pentru că, femeia subliniase de mai multe ori până atunci, era o mare onoare că-l lăsase să-i însoțească; inutil, și deja aflase că în ultimii ani prințul care-și dorea odată să răstoarne toată Franța ca să poată fugi de niște baluri, se ocupa în prezent de transport pe mare. Din tot ce auzise îl credea doar că se afla sub pavilionul Angliei.

−Charles mi-a destăinuit seara trecută cât ar vrea să stați puțin de vorbă. Ce ai zice să mergeți mâine să vânați cu șoimii?

−Cu șoimii? dacă simțea cea mai vagă urmă de încântare la idee, vocea nu-i trăda nimic. Mi-ar plăcea, a trecut mult timp de când nu am revăzut-o pe Âme a mea. Mai trăiește?

−Vai, dar să o vezi cum înșfacă iepurii acum! Mi-a povestit dragul de Henry, s-a plictisit de potârnichi și a început să se arunce după iepuri; odată s-a dat și după o vulpe, dar e prea micuță, a pierdut-o. Iubitul meu, cred că voi pleca să-i anunț pe servitori, atunci. Mulțumesc pentru plimbarea aceasta minunată.

Nicholas își ridică sus de tot ochii și căută urme de nori pe cerul clar ca sticla; știa că acum Romeo îi spunea bătrânei că plăcerea fusese a lui, sau că făcea o plecăciune ori îi săruta mâna, și nu suferea să vadă asemenea gesturi atunci când erau false, cum nu suferea nici păianjenii.

Odată ce femeia fu dispărută din peisaj, făcu un pas din distanța care îl separa de blond, dar nu mai mult de atât.

−Nu mă așteptam să accepți, îi zise după un moment, răgaz pe care i-l dădu să se poată îndepărta dacă acea apropiere îl incomoda.

−Ce să accept?

Încercă să răspundă cât mai calculat; dacă Romeo se dedase la ceva dubios care le-ar fi putut pune pieile în pericol, avea de gând să afle negreșit.

−Cum ce? Invitația la vânătoare.

Blondul se întoarse către el oprindu-se dintr-odată. Ceea ce era pe fața lui se putea numi nu mirare, ci șoc, și nu părea premeditat.

−Am acceptat eu o invitație la vânătoare...?

El nu-i răspunse, dar urmări îngrijorat cum lumina din ochii lui Romeo se schimba din șoc în confuzie, iar de aici într-o tristețe care alungă orice raționament din mintea omului. Nathaniel coborî tonul atunci când întrebă: