Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

13.

Hey, guys! Da, în sfârșit am postat (aproape) la timp (☆▽☆)
Now,
Have fun, my darlings!
——————————————————————————————

~ Romeo's POV~

Mă clătina de ceva timp și îmi spunea ceva, dar nu m-am trezit decât atunci când i-am simțit unghiile în antebrațul meu. Mi-am deschis ochii cu un mârâit și mi-am smucit mâna.

Vântul intra prin ușa lăsată larg deschis, înfiorându-mă.

Când a vorbit iar, roșcatul a sunat mai mult decât îngrijorat. A sunat aproape speriat.

−Giulio e bolnav.

M-am ridicat în șezut.

−Cum bolnav?

Lorenzo a oftat.

−Ar trebui să vii să-l vezi.

După o pauză, a adăugat, atât de încet, că ar fi putut fi doar imaginația mea:

−Cred că e grav.

O rafală de vânt a ridicat hârtiile pe care le lăsasem pe masă și le-a împrăștiat prin cabină cu un fâlfâit puternic.

M-am ridicat rapid și l-am urmat pe Lorenzo pe punte. Când vântul de afară m-a lovit în față, am resimțit și modul în care corabia se clătina − până și eu mă luptam pentru echilibru. Din reflex, am privit velele. Toate coborâte, mai puțin pânzele triunghiulare legate de bompres.

Murmurul unui tunet s-a făcut auzit în depărtare.

Apoi am coborât în cabina echipajului.

Iar primul lucru pe care l-am observat a fost trupul lui Giulio, ghemuit sub pătura de iarnă a lui Chris. Pe lângă Lorenzo, doar Mercutio se mai afla în cameră, ținând într-o mână felinarul.

Fără un cuvânt, m-am lăsat pe vine lângă patul lui Giulio. Eram suficient de aproape cât să văd că, sub pătura lui Chris, era acoperit și cu cea de lână. Și totuși, tremura de parcă ieșise afară iarna, în pielea goală. Nu și-a deschis ochii decât abia atunci când i-am dat părul de pe frunte și mi-am lipit buzele de pielea lui încinsă.

Am privit peste umăr, la Lorenzo.

−Cât mai avem până la Calais?

Și-a luat între degete o șuviță de păr și a început să se joace absent cu ea.

−Vreo zece mile. Dacă nu ne ajunge furtuna.

Îmi era evident că așa ceva nu avea să se întâmple.

−Și dacă ne ajunge?

A tăcut o clipă, și îmi dădeam seama că încerca să-mi găsească un răspuns. Și-a tras ușor de șuviță.

−Aș zice că va fi una medie. Dar și așa... Știi că nu prea am cum să evit deviațiile din timpul furtunii.

−Deci?

−Două, poate trei ore.

L-am privit din nou pe Giulio, care își închisese iar ochii.

−Poți să reziști atât, cher?

A dat rapid din cap, fără să-și deschidă ochii.

Podeaua a scârțâit și nu a fost nevoie să mă întorc ca să-mi dau seama că Pierre venise și el. Mi-a întins tava albă din ceramică, decorată cu boboci roșii și firișoare fine de aur. Cum mă așteptam, din ceșcuța asortată de pe ea plutea aroma de mușețel a infuziei pe care Pierre i-o pregătise de atâtea ori înainte mamei.