Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

23.

Hey, guys! Yaaay, am postat la timp în sfârșit ୧[ * ಡ ▽ ಡ * ]୨ Mulțumesc din nou că nu încetați să-mi citiți capitolele, că nu încetați să deschideți bara aia de notificări și să vă luați din timp ca să citiți capitolele acelea care nu sunt pe atât de bune pe cât ar putea fi (și trebuie să-mi cer scuze, și capitolul acesta face parte din categoria aia, dar vă promit că în următorul va fi mai multă acțiune). Mulțumesc iar și iar, guys, și vă iubesc (❤ω❤)

Ultima replică a copilandrului nu-i mai ieșise din minte toată ziua. Ar fi fost o aberație să dea atenție gândului că cei din echipaj ar fi putut avea vreo legătură cu căderea catargului – asta ar fi însemnat să se îndoiască de Mercutio, de Chris, de Giulio, de Lorenzo și de Pierre. Or cum i-ar mai fi putut privi în ochi după ce ar fi încălcat pactul acela mutual pe care toți îl respectau cu sfințenie – ar mai fi putut fi aceeași familie după aceea? Nu, așa ceva nu intra în discuție – avusese încredere în ei pe timpul celor două traversări ale Atlanticului, pe timpul fiecărei călătorii și fiecărui atac, pe timpul tuturor furtunilor și tuturor zilelor cu soare. Încrederea nu era un privilegiu, era o datorie – iar situația asta nu făcea nicio excepție.

Dar cu cât se gândea mai mult la posibilitatea unui sabotaj, cu atât i se părea mai plauzibilă – doar că timp de patru ani nu concepea să fi fost putut fi săvârșit, iar înainte cu cinci, corabia nu fusese a lor.

Nu se putuse concentra pe nimic altceva în acea zi. Un gând începuse să-l roadă, și crescând îi erodase măruntaiele ca acidul, atât de toxic îl simțise – totuși, nu se oprise din a continua să revină asupra lui, iar și iar.

Fusese distrat tot restul discuției cu tâmplarul – întrebat, nu ar fi putut reproduce nimic din ce altceva se mai spusese atunci −, în timpul mesei – iar Yvonne nu o dată se întorsese către el cu cutele dintre sprâncene adâncindu-se, nu o dată stăruise pe lângă el să-l facă să-și împărtășească neliniștea. Bineînțeles că și pe ai ceilalți îi pusese la curent cu opinia băiețandrului-tâmplar, dar pentru ei aceea fusese o opinie, și mai mult opinia băiețandrului decât cea a tâmplarului.

Distrat mai fusese și în timp ce, după multe insistențe, îl convinsese pe Giulio să înceapă din nou lecția aceea de citit. La naiba, fusese atât de distrat, că începuse să se uite în gol la pereți, să privească absent pe geam, și nici măcar nu sesizase că Giulio îl aștepta pe el să recite versetul următor. După câteva minute de așteptare, brunetul probabil pricepuse că un randament mai mare astăzi nu avea să primească, și încercase să schimbe subiectul:

−Ne vom preface că nimic din dimineața asta nu s-a întâmplat...?

Abia dacă-i auzise întrebarea, dar să-i mai și răspundă! Îi murmurase nici nu-și amintea ce, mai mult ca sigur replica pe care le-o servea și femeilor din port în același context, „Îmi pare rău, dar până ce nu sunt cert prefer să te rănesc cu vorbele, nu cu faptele." − și, deși era adevărat că avea nevoie să-și clarifice unele lucruri, de îndată ce realizase ce spunea se ridicase de pe chaise-longue, se scuzase și ieșise afară.

Tot ce mai făcuse după aceea fu să se plimbe prin împrejurimi cu Bendis – Bendis avea întotdeauna asupra lui o influență liniștitoare. Culmea – cea care întrupa energia și neastâmpărul, ființa care nu trăia zi în care să nu facă vreo boacănă, era singura creatură care îl putea ajuta să-și pună ordine în gânduri. Îl calma și să stea cu Yvonne – dar nu în același fel. E o diferență ca de la cer la pământ între privirea înțelegătoare a unui om și sentimentul de onestitate pe care ți-l dă apropierea unui animal – devotamentul unui suflet lipsit de posibilitatea de a judeca. Mereu a fost așa, mereu va fi – oamenii sunt fideli propriei naturi în preajma animalelor.