Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

14.

Hey, guys! Dap, capitolul mi-a luat cam multișor și știu că e prea multă descriere (din nou) (／ˍ・、)
Oricum, la media aveți un cântec care se potrivește destul de bine cu conținutul ^^
Have fun, my darlings!
————————————————————

~ Romeo's POV~

L-am prins de unul dintre umeri și l-am scuturat. I-am strigat numele. O dată. De două ori. De trei.

Nu putea muri! Nu tocmai acum, după ce spusese aia.

−Giulio!

Mi-am dat seama că îl strângeam cu unghiile abia atunci când Mercutio mi-a dat mâna la o parte.

−Măcar nu-l mai chinui și tu!

−Și să-l las să moară liniștit, nu?

Am privit trupul brunetului. Și am realizat că nu-mi puteam da seama dacă mai respira.

Am râs nervos.

−Tu chiar ai impresia că te voi lăsa să mori în pace?

De data aceasta, l-am prins de ambii umeri.

−Crezi că te voi lăsa să pleci de parcă nu ai lăsa nimic în urmă?

Ridicam tot mai tare tonul și nu-mi puteam opri tremurul din glas.

L-am scuturat. Iar. Dar cu mai multă forță.

−... de parcă nu ai însemna nimic...?

Brunetul nici măcar nu a tresărit. Capul îi urma cu moliciune mișcările umerilor.

Mercutio m-a împins brusc de pe pat, făcându-mă să mă împleticesc în picioare.

−Tu nu vezi că probabil e mort deja?!

Exasperarea din vocea lui mi-a făcut inima să se strângă.

−Și dacă e?! Ți se pare că mă voi resemna și voi trece peste?

Mi-am încleștat pumnii.

−... Așa cum am făcut și cu Hans?!

Am regretat imediat ce am rostit propoziția.

Dar nu mai puteam da înapoi.

Nu a fost nevoie să-i dau decât un mic imbold lui Mercutio ca să se îndepărteze de Giulio. Iar asta îmi dovedea mai mult decât orice că l-am rănit.

Dar m-am forțat să nu-mi mai pese.

Am ridicat în brațe trupul lui Giulio. Capul brunetului i-a căzut în piept, lipsit de putere.

Mi-am simțit inima ca pe un ghem de ace.

M-am întors spre ieșire. Iar Mercutio nu a făcut niciun gest să mă oprească.

Așa că am luat-o la fugă pe scări, deși nici măcar nu știam ce aveam de gând să fac.

O fărâmă din rugăciunea lui Mercutio a ajuns până la mine.

Apoi, gemetele corăbiei mi-au paralizat celelalte simțuri. Tunetele îmi dădeau fiori; le simțeam vibrațiile până în oase. Simțeam tensiunea din fiecare parâmă; le vedeam fibrele întinse până dincolo de punctul maxim și nu puteam decât să mă întreb cât aveau să mai reziste. Simțeam îmbrâncitura fiecărui val de parcă eu însumi eram corabia.

Ploaia îmi pătrundea deja până la oase, în lovituri mici, reci și constante.

Nu am fost niciodată îngrozit. Luptasem de zeci de ori în armata franceză. Supraviețuisem în trei ambuscade pe uscat și două pe mare. Ridicasem sabia împotriva flotei franceze, a marinarilor și a piraților de prea multe ori să le mai știu numărul. Moartea nu mi se mai părea decât un lucru banal. Dar niciodată nu am fost îngrozit.