Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

28.

Hey, guys! (' ε ' )♡ Am revenit cu capitol și da, îmi pare rău că e așa de lung, dar chiar aș minți că nu mi-a plăcut să scriu la el (๑˃ᴗ˂)ﻭ Vă mulțumesc tuturor celor care ați ajuns până aici, vă mulțumesc tuturor celor care vor continua până la capăt, mulțumesc pentru toată susținerea și aprecierea ❤️ Vă iubesc, vă iubesc, pot spune de o mie de ori – vă iubesc ( ' ▽ ' ).｡ｏ♡

——————————————————————————

Acalmia se sfârșise; la malul mării, furtuna răbufnise: în liniște, în moartea nimicitoare a celei mai adânci nopți. Șarpele mușcase, veninul infectase; ce era cu neputință se întâmplase. Cetatea de netrecut − se ruinase.

***

Pădurile și dealurile, rarele câmpii prăfuite și dungi albăstrii de râuri se întindeau pe în jur de cinci sute de mile până la Île-de-France, și nu știa cât timp mai avea la dispoziție, nici dacă măcar calul avea să reziste atât: Jacques îi înșeuase singurul armăsar de călărie pe care îl aveau în grajd, unul negru și zvelt, rapid, dar bătrân. Chiar în timpul furtunii, care îl prinsese la nici zece mile de cetate, într-o pădure, Lorenzo preferase să se oprească și să-și strângă mantia pe lângă corp, decât ca animalul să se izbească de un copac sau să alunece pe pământul umed. Iar întâmplarea aceea îl decisese: pentru drumul pe care voia să-l străbată, avea nevoie de un cal pe care să se poată încrede; la primul han pe care îl găsi schimbă animalul său cu un altul, o iapă albă de căruță, poate ceva mai înceată, dar mai sigură pe picioare și mai obișnuită cu efortul.

În acele cinci zile de călătorit, zile în care tropotul susținut în frunzele uscate, pe rămurele căzute sau în ierburi înalte, în care nechezatul calului și, uneori, agitația timpurie a satelor îl aruncau într-o letargie caldă, ce îl făcea să uite pe moment că trebuia să ajungă undeva – în acele cinci zile nu se oprise decât atunci când îi păruse că iapa nu mai rezista. Doar în acele scurte perioade, când calul se odihnea sau mânca, avea și el timp să doarmă câteva ore. În schimb, Lorenzo nu mânca decât dacă dădea de vreun han la margine de drum ori dacă trecea pe lângă vreo tufă de zmeură și-și amintea că-i era foame; restul timpului știa doar că trebuia să ajungă în Paris și să îndrepte o greșeală pe care el o provocase – dar fusese într-adevăr o greșeală? Ar fi acceptat Romeo vreodată să renunțe la libertatea sa sau doar șocul fusese în spatele deciziei lui repezite de a pleca? În astfel de momente degetele îi prindeau mai strâns hățul calului și picioarele i se tensionau în scărișoare, dar era prea târziu să se oprească și, la cetate sau la curte, avusese o singură șansă să decidă − și decisese. Dar erau și momente de amorțeală, momente în care îi umpleau nările mirosul ierbii arse de soare și al fânului uscat, al prafului ridicat de copitele calului sau al picăturilor de ploaie caldă, momente în care murmurul crengilor de deasupra sa și țipătul potârnichilor îi alintau auzul, iar licărul Senei șușotea pe lângă el și-l lovea peste față cu suspine răcoroase și alinătoare. Acelea erau momentele care îl făceau să găsească o dragoste nemărginită pentru potecile bătătorite, pentru sudoarea care-i aluneca pe spate și pentru durerea care-i strângea mușchii, acelea erau momentele care îl făceau să continue. Nu-și amintea dacă vreodată mai făcuse așa ceva; și totuși nu l-ar fi cuprins decât exaltarea, să fi aflat în clipa următoare că asta avea să facă toată viața: să se piardă pe drumuri fără de sfârșit, să asude pe spinarea unui cal chinuit și să asculte melodia scrâșnită a lăcustelor. Viața pe uscat nu-i mai păru o penitență, ci umplută de tot ce-i lipsea mării – simplitatea, liniștea și siguranța. Poate cândva, după ce-l vedea pe Romeo tihnit și aciuat, cândva va putea poate să-l privească în ochi și să-i spună să nu-l aștepte la următoarea plecare, și va coborî de pe Montagne, va coborî definitiv și își va construi o căsuță la țară și va avea o grădinuță de legume și una de flori, cu florile pe care Romeo i le va aduce din locuri speciale și – pentru prima dată în viața lui, își dorea să facă atâtea! Toate speranțele, și visele care-i lipsiseră două decenii, tot ce nu-i adusese până atunci lumină în ochi îl covârșea, când în fața sa soarele apusului poleia frunze între care se ițea. În acele cinci zile, nu dormise mai deloc și mâncase și mai puțin de atât – dar îi lipsea ceva, când viața sa primise o însemnătate?