Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

11.

Hey, guys! Da, în sfârșit am postat la tiiimp (≧▽≦) Well, aproape la timp, oricum.
Vă rog să îmi scuzați momentan greșelile, dar chiar nu mai am energie să verific capitolul azi (╥﹏╥)
Have fun, my darlings!
——————————————————————

~ Giulio's POV~

Stătea pe porțiunea aceea din parapet de parcă nava ar fi fost o prelungire a trupului său. Nu se clătina, nu își pierdea echilibrul. Părea că o controla fără să încerce, și că ea îl asculta fără să primească ordine. Vântul îi trăgea de părul prins în aceeași coadă slăbită pe care o avusese și prima dată când l-am întâlnit. Una dintre șuvițe era pe cale să i se elibereze, dar, din nou, nu credeam că asta îl deranja.

Bănuțul cu care se juca lucea când și când, atunci când capta câte o rază de lumină. Nu aveam nevoie să disting culorile hainelor lui ca să mi-l imaginez. Îl văzusem deja când pornise spre bal. Văzusem deja cât de bine îi punea în evidență acea tunică albastră-cobalt umbrele din ochi. Văzusem deja câtă eleganță îi dădeau acele mănuși negre din pânză pe care străluceau două safire.

M-am încruntat fără să-mi dau seama.

„Eleganță" nu era cuvântul potrivit. Nicidecum. Eleganța era un lucru care îi curgea prin vene. Mănușile nu făceau decât să i-o scoată la suprafață și să o transforme în rafinamentul specific nobilimii. Iar faptul că niciun detaliu din aspectul lui nu părea nelalocul lui mă speria. Împreună cu acea pălărie în trei boruri și pelerina ce nu îi trecea de șolduri, mănușile îi dădeau un aer de regalitate. Nu ca unui bogătaș trufaș. Ci ca unui prinț rece.

Trupul mi-a fost străbătut de un fior ciudat. Era întuneric, dar știam că mă studia cu atenția unui prădător în timpul vânătorii.

Corabia scârțâia apăsător în tăcerea dintre noi.

Mă simțeam de parcă în orice moment ar fi putut să sară pe mine și să mă sfâșie.

−Cum a fost la bal?

Era stupid, dar aveam nevoie să-l aud vorbind. Aveam nevoie să mă asigur că era tot el, acel Romeo care mă salvase de copoi în port.

A pufnit.

−Aceleași aere de aristocrați. Betty poate fi o companie plăcută, totuși. E o femeie deșteaptă.

Mi-a luat o clipă să îi înțeleg cuvintele. Când am făcut-o, m-am încruntat din nou la el. Speram că lumina pe care o emana luna era suficientă să-mi vadă expresia feței.

−Betty? Nu-mi spune că e...

Era mai prudent să nu termin propoziția. În caz că mă înșelam. Oricum, a continuat-o el pentru mine.

−În fine, da, e Elisabeta.

Acum mă credea prost? Dacă regina ar fi aflat vreodată cum îi spusese, l-ar fi decapitat pe loc.

A aruncat în aer moneda și, un moment, a urmărit cu privirea modul în care se rotea și strălucea.

−În locul tău, aș avea grijă la cum vorbesc. Doar așa, ca să nu ajung mâncare de pești.

Obiectul mic de argint i-a căzut în palmă și a chicotit. Apoi, a început să o întoarcă pe toate fețele, privind-o absent.

−Nu ești curios de ce am curaj să-i zic așa?

−Încep să cred că faptul că îi spui așa e o nimica toată pe lângă tot ceea ce altceva ascunzi.

A surâs, dar a continuat să privească moneda.