Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

32.

Ieșind pe punte, se aștepta să vadă masa încărcată, aerul răsunând de voci, și clinchete de pahare. Ar fi trebuit să vadă asta. Era ora la care dejunau.

Dar masa era goală; puntea, aproape pustie.

Romeo stătea așezat pe parapet, un trup legat de trupul navei prin ceva mai nesfârșit ca frânghiile; valurile dimineții agitate nu-l atingeau, nu-l împingeau. Părul legat la spate, doar fiola de la gât strălucea pe cămașa simplă − era fermecător, era fioros, un leu gata să sfâșie, leul care nu i-ar face rău în veci. Fermecător, fioros, arăta ca în seara când îi spusese că el, și tot echipajul, erau corsari. Cât de tare îl înspăimântase atunci, și cât tare își dorea acum ca blondul să-i ridice ochii la ai săi și să-l sărute, să îi spună iar că se căsătoreau.

Porni către el, și dacă absența celorlalți nu-l alarmase deja destul, ochii i se opriră pe teaca verde de jad de la brâul lui Romeo. Mânerul aurit împrăștia în lumina cenușie scăpărări de foc.

−Unde sunt ceilalți? îl întrebă, când nu-i mai despărțeau decât doi pași.

Blondul își întinse mâna către el, așteptând ca el să i-o apuce.

−Au plecat.

Simplitatea acelor cuvinte, maniera în care fuseseră rostite – blând, și lent −, ridicară fiori pe spatele brunetului.

−Unde? se mișcară buzele sale.

Îl simți pe blond strângându-i mâna, mângâindu-i palma. Dar la următoarele sale cuvinte, crezu că va cădea în genunchi:

−Au plecat să vadă dacă pot descoperi ceva. Paris a fost omorât, acolo au plecat.

Mintea i se goli, și în fața ochilor rămase cu o singură imagine: în toiul nopții, părul blond cădea peste umărul descoperit, apoi cămașa îl ascunse. În toiul nopții, era Romeo sprijinit de rama ușii. Și pleca.

Brunetul făcu un pas în spate fără să vrea. Și-și trase mâna dintr-a lui.

−Unde ai fost noaptea trecută? De ce nu ai fost lângă mine... când m-am trezit? întrebă cu vocea spartă.

Spartă de groază și de repulsie, pentru ceea ce făcea; nu se mai puteau căsători, dacă mai continua.

Dar îl privea pe Romeo, iar ochii săi îl priveau înapoi, reci, netulburați. Iar el nu răspundea. Doar îl privea. Îl studia.

În neștire, făcu un pas înainte către blond.

−Unde ai fost noaptea trecută, Romeo? Răspunde-mi!

Întinse mâinile, îi prinse gulerul încercând nu să-l amenințe, ci să se agațe. De o speranță. Însă el nu o pricepuse în felul acela, și ceva în ochii lui se modifică.

Ceva fin, diferența dintre marea la răsărit și marea la apus. Ceva subțire și subtil, umbra unei nuanțe negre. Poate dacă nu ar fi cunoscut atât de bine acei ochi fără liniște, nu ar fi observat − acel declic. Acea lumină îndepărtată. Dar le observă, și știu în acea clipă − Romeo privea în ochi nimic mai mult decât un străin.

−Crezi că l-aș fi ucis pe Paris? vorbi într-un final.

Giulio își dori să nu o fi făcut, pentru că vocea făcea doar să confirme ceea ce vedea atât de clar. Și-ar fi dorit să se oprească, să-i cadă în brațe și să nu-l mai lase să scoată un sunet. Să se ocupe Lorenzo și Mercutio de tâmpitul de Paris, să nu se mai gândească și la el.

Și totuși, nu asta făcu.

−I-ai jurat înaintea mea că-l vei omorî. Iar ceea ce a spus Tybalt...