Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

30.

Hey, guys! ( ´ ∀ ')ノ～ ♡ Rup tradiția și postez în mijlocul zilei, dar am o scuză, și scuza e că țineam să postez de pe malul iubirii mele eterne (´ ε ' )♡ Vă iubesc pe toți și gigantice mulțumiri că ați ajuns până aici cu mine (*^^*)♡ Mai avem două capitole și epilogul și, frate, îmi pare rău dacă o lungesc prea tare ^^'
———————————————————

Ținuturile Angliei sunt la fel de gri și deprimante în mijlocul verii ca în toiul celei mai grele ierni; sau cel puțin asta crede el, el care a lăsat soarele dogoritor al continentului pentru ploaia rece și cețoasă. Nu-l întâmpină nimeni atunci când pune piciorul pe pontonul învechit, dar nu pare că observă asta; s-a obișnuit deja cu tot ce aduce lipsa ei.
Coboară și privește în jur, iar ochii îi cad pe singurul loc în care crede că ar putea găsi răspunsuri: o cârciumă.

***

Lavanda stă călcată în picioare, ochi de străini profanează locul tainic, și îl pervertesc. Îl transformă. Nu mai e un sanctuar. Lumina nu mai foșnește printre mesteceni, acum foșnește printre umbre. Nu mai e un sanctuar; e un cimitir acum.
Îți ridici privirea, și cauți lucrurile pe care le iubeai — florile, vântul să le miște, păsările să le cânte —, dar nu găsești decât priviri străine, compătimitoare și distante.
Bulgării de pământ cad. Firmin plânge. Pierre plânge. Chiar și Lorenzo, își mușcă buza și-și ascunde ochii. Numai tu nu simți nimic. Numai tu privești groapa în care au coborât-o, și nu te lupți să-ți înăbuși lacrimile, strigătele, simțămintele. Numai tu stai deoparte, numai tu privești, dar nu poți să vezi nimic.
Numai tu — ești singur.

***

Își freacă furios falca, în locul lovit de namila pe care a încercat să o doboare. Oare gunoiul acela s-a așteptat ca el să creadă toate minciunile ieftine? Poveștile despre corabia scufundată? Despre un supraviețuitor?
Dar atunci — după cine a plecat dacă toate sunt minciuni?
Ușa se deschide, în prag stă el, în spatele său un copil murdar și slab — câine hăituit, flămând după un colț de pâine uscată. Se așează în fața lui, și îl poate privi mai bine: pistruii îi îneacă toată fața, oasele i se zăresc albicioase prin pielea întinsă, și doar verdele din ochii săi mai pare a trăi. Îl întreabă tot ce crede că i-ar putea dovedi că naufragiul s-a întâmplat, dar nu primește răspunsuri; primește reacții ce îl înfurie, pentru că nu vede în copilul acela decât propria slăbiciune, propria teamă.
Atunci aude — „... a murit salvându-mă“. Și înțelege; înțelege că a fost adevărat.

***

Lângă piatra care amintește viața ființei pierdute pe vecie răsare cea nouă, cea cenușie și tăcută, cea proaspătă și rece — cea însemnată de sânge nevinovat.
Au vrut să-ți îngroape atât de draga femeie într-un mormânt departe, departe, între străini necunoscuți, între oase jegoase, între rădăcini de buruieni hidoase, apoi te-au considerat tiran și barbar când le-ai explicat de ce nu vor face asta. De ce? Pentru că ce e mai frumos decât să dormi la umbră de mesteceni, cu vibrarea lor în vintre, ce e mai frumos decât să simți lavandă răsărind pe pieptu-ți nemișcat?
Nu au spus-o direct, dar le-ai văzut în ochi: mila, bunătatea efemeră, înțelegerea, și cuvintele — „sărmanul nebun“. Așa că te-au lăsat să ți-o îngropi unde ai vrut, prea ușurați că nu ai reușit să-ți arzi corabia, deși ai încercat.
Către tine, pași înceți ce culcă și iarba care a mai rămas în picioare. Vine prin spatele tău și ți se așează deoparte, distruge pacea devastatoare a mormântului acoperit cu flori.
—Mi-ai spus să vin, îți zice, și glasul său te face să-ți închizi ochii, pentru că oricât de tare ar ruina liniștea eternă, e glasul celui pe care îl iubești, și în sufletul tău stinge o sete pe care nici nu știai că o ai.
Dai din cap, și te întorci către el. Nu știi cum îți arată ochii, nici expresia pe care ți-o ia fața, dar se reflectă totul în privirea lui.
—Îmi pare rău, oftezi. Nu în felul acesta intenționam s-o fac.
Se uită adânc în ochii tăi, și în căutătura sa distingi aceeași expresie — „nebunul...“ — și îți dai seama că nici el nu te înțelege. Singurul care te înțelege rămâne tot Lorenzo. Tot Lorenzo.
—Să faci — ce, Romeo? îi auzi iar vocea, dar acum blândă și joasă, compătimirea aceea pe care o urăști atât de mult.
Nu mai oftezi, pentru că tot ce îți lovește inima și ți-o scufundă e prea intens, prea greu ca să mai poți să îl conții într-un oftat. Nu te înțelege — dar te va înțelege oare vreodată? Cu toate acestea iei verigheta mamei tale de pe deget, desparți cele două inele care o formează.
O piatră de safir albastră, albastră ca lacrima la lumină, albastră ca adâncul nopții la umbră; sub piatră, o scobitură; în scobitură, miniatura unui bebeluș. O piatră de diamant albă, albă ca zăpada proaspătă și rece, albă ca lumina privită printr-o pană de porumbel; sub piatră, o scobitură; în scobitură, miniatura unui schelet uman. În cele două rotocoale subțiri de aur stau gravate cuvinte în latină: piatra albastră — „Ama me fideliter, Fidem meam todo, Decorde totaliter, Et ex mente tota“; piatra albă: — „Sum presentialiter, Absens in remota“. Litere adâncite în metalul prețios, colțuri înnegrite de tot ce a trecut: „Iubește-mă cu credință, Vezi cât de credincios îți sunt ție, Cu toată inima și tot sufletul meu, Sunt alături de tine și când sunt departe“.
Iei mâna lui în a ta, și e atât de speriat de situația aceasta, de ce i-ar putea face nebunul dinaintea sa, încât nu și-o trage, și-o lasă moale. Îi privești ochii. Văpăia e stinsă.
Ce a stins-o?
Ridici încet mâna sa firavă, și ți-o atingi de buze. Pielea îi e caldă, și parfumată cu parfumul lui, sare și mușețel și raze de vară, iar el tresare, cu toate că te urmărește cu privirea. „Ce te sperie atât de mult la mine?“ — îl întrebi în gând, dar ochii săi nu-ți mai vorbesc. Sau tu nu-i mai auzi.
Pe deget, împingi un inel — albul lucește, cenușiu și clar, lumină și întunecime, și glasul tău rostește cuvinte, cuvinte pe care le simți, undeva adânc, adânc în carne și adânc suflet, cuvintele pe care ești prea obosit ca să le crezi chiar acum.
—Ma foi, ți-am spus că te ador.
Asemenea cuvinte.
—Dacă mai simți un grăunte de afecțiune pentru mine, păstrează inelul.
El nu-ți răspunde și tu nu-i lași mâna din a ta; îți pui inelul și așezi mâna lui cu a ta deasupra, pe ridicătura moale de pământ. Degetele lui, albe cam ca piatra, degetele tale, negre cam ca piatra, și amândouă, inelele și degetele, se unesc.
—Ai știut că îl iubesc înainte s-o știu eu, nu-i așa? grăiești mormântului.
Cu cuvinte pe care chiar acum le crezi, dar ești prea obosit ca, undeva adânc, adânc în vintre și adânc în minte, să le mai și simți.
—Îmi pare rău. M-ai întrebat, dar n-am putut să-ți spun. Îți spun acum, maman. Îl iubesc.
Îți închizi ochii, asculți bătaia propriului piept. Cât va mai bate, acel piept care adună și adună, și tot mai are loc? Când se va sparge în sfârșit sacul acela, și te va elibera de glod — de viață?
—Tu ai fost băiatul acela, pe care l-a salvat Rossalinde. Am dreptate?
Nodul se desface, și gura sacului se cască iar.
—Da, șoptește Giulio. Așa cred.
Și alt pumn de nămol se varsă între celelalte, sacul se umflă, se umflă, și se închide. Rezistă. „De ce continuă să reziste?“ te întrebi, și inspiri. Inspiri, dar aerul nu îți ajunge în plămâni; se oprește undeva, pe parcurs, doar cât să te țină în viață, nu cât să te și însuflețească.
Dar te-ai așteptat la asta, nu? L-ai recunoscut atunci, pe acoperișul acela vechi, cu atâta timp în urmă. De aceea l-ai vrut pe punte. Ai vrut să-l chinui, ca prima oară când l-ai întâlnit. Ai vrut să-l chinui, de aceea l-ai luat chiar dacă i-a fost așa frică de apă. Ai vrut să-l chinui, cum te-a chinuit el.
Sacul tot nu se sparge. Dar apasă, continuă să apese.