Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

24.

Hey, guys~ Am revenit, ura!, cu nelipsita mea întârziere și nelipsitele mele scuze ｡ﾟ(TヮT)ﾟ｡Vreau să vă mulțumesc din nou că mai citiți chestia asta, pentru că am ajuns departe și e mult și cred că niciodată niciodată nu aș fi fost atât de decisă să duc până la capăt o carte dacă nu erați voi. Mulțumesc și vă iubesc, guys (*♡∀♡)

______________________________________________________________________________

Ploua, cu stropi de gheață care îi udau până la piele prin cârpele subțiri pe care le purtau. Ploua, iar firișorul de foc pentru care aveau palmele pline de așchii sfârâia și fumega, amenința să se stingă. Mirosea a frunze veștede și picioarele li se afundau în pământul moale. Ploua peste ei, ploua printre crengile golașe, ploua, ploua, ploua, iar băiatul o strângea în brațe, o strângea și o strângea, și strângând-o, o simțea cum tremura. Murdară și înfrigurată, ea nu avea puterea să îl strângă – tremura, iar mintea i se chinuia cu amintirea șemineului. Focul sfârâia, fumul fierbinte îi ajunse în nări; tremurând își duse o mână la ochi și își ascunse lacrima.

Ploua, ploua, dar călătoria lor începuse mult înainte de asta.

Ploua, ploua cu brumă dureroasă.

Ploua, ploua peste frunze cadaverice.

Ploua, ploua peste pavaje, ploua peste o stradă prăfuită.

Ploua – în acea zi în care o întâlniseră. Ploua, și picături curgeau șiroaie de pe case ponosite.

Ploua, în ținutul posomorât al Suffolkului.

Ploua, iar copitele cailor împroșcau noroi pe cărările întinate. Avântul animalelor, și vântul care schelălăia prin acele câmpii ale doliului le trăgeau capetele mantiilor, le aruncau pe spate glugile din cap. Asta nu conta pentru trei dintre călăreți, la fel cum nu conta nici că ploaia răpăia peste capetele lor dezgolite sau că cizmele li se murdăreau în mocirla aruncată în goana cailor. Abia mâna celui din urmă strângea laolaltă marginile țesăturii, o strângea la propriul gât cu chinul cuiva care se luptă cu voia vântului și cu voia animalului pe care îl deținea. Înghesuită în fața călărețului, pe același cal și încercând tot atât de îndârjit să-și țină mantia pe cap, silueta îndoită de spate a unui copil dârdâia și se forța să nu cadă din spinarea roibului.

Călărețul era mama, deși nimic din gesturile ei nu trăda că era femeie; copilul era fiul său, deși nimic din comportamentul lui nu trăda o prea mare afecțiune – dar nici nu trebuiau s-o facă. Trebuiau doar să treacă neobservați până în Dover, până pe puntea micii La Gloire iar apoi totul putea reveni la normal. Călărețul își ridică o secundă fața către pasta cenușie care acoperea cerul; să-i fi spus ieri de dimineață cineva că avea vreodată să mai viseze la o viață normală, ar fi ales să-și taie beregata decât să-l asculte aberând pentru că, dacă era un lucru de care oamenii nu scăpau, acela era Inchiziția.

Fusese o zi tot așa mohorâtă, poate puțin mai caldă, atunci când bătuseră la scândurile care le ținuseră loc de ușă, și nici măcar nu-i explicaseră ce făceau; pur și simplu, o îmbrânciseră afară și o târâseră, împreună cu fiii săi, în temnița mănăstirii. Aflase că existau niște martori și că era „suspectată" de adulter și erezie abia în fața interogatorilor, deși și ea, și Inchizitorul General știau că acel cuvânt era cel mult o formalitate, că fusese condamnată odată cu apariția „martorilor". Singurul lucru de care se făcuse vinovată fusese că se recăsătorise – în secret, asta era adevărat – după moartea primului soț, dar avea conștiința împăcată și mărturisise toate acuzațiile, cât încă inchizitorul mai avusese bunăvoință. Împăcarea ei se destrămase însă așa cum fulgerul lovește – neașteptat și brusc −, atunci când auzi că și cei doi fii ai săi, numiți bastarzi deși amândoi se născuseră dintr-o căsătorie cinstită, urmau să ardă pe rug alături de ea.