Alegeri greşite

Capitolul 17

Între dragoste şi gelozie întotdeauna există un ea şi un el

Eram unul lângă altul pe scaune. El se aşezase la fereastră. Nu prea comunicam mul, eram oricum ofticată pe el, pentru că era un nesuferit şi un iresponsabil. Merita să fiu indiferentă, nu că i-ar fi păsat, dar aşa reuşeam 0,0005 % să mă mențin departe de el.

Însă acum îmi venea să-l iau în brațe la cât îmi era de frică. M-a ajutat să îmi pun centura de siguranță, iar apoi am simțit cum avionul se mişcă, încă nu se desprinse de pământ, dar tot îmi era teamă.

El mă prinse de mână şi mă ținu strâns, fără să privească în stânga sau în dreapta, ci doar înainte. Aş fi spus că are ochii închişi.

Avionul decolă, l-am strâns şi mai tare de mână pe domnul Thompson, fără să realizez de fapt pe cine țin de mână.

- Ah!! Se va prăbuşi! Nu vom scăpa! țineam ochii închişi.

- Respiră, îmi impuse domnul Thompson pe un ton dur.

- Nu ajută, tot ne vom prăbuşi. E mult prea greu să stea în aer!

- Isabella, încetează! Nu mă ajuți!

- Vă e frică? m-am uitat la el cu ochii mari, zâmbind.

- Fii serioasă!

Dar mă strângea de mână.

- Atunci de ce păreți atât de speriat?

- Nu sunt speriat, mi se face rău când decolează, din cauza presiunii atmosferice. Iar tu eşti cea mai pesimistă persoană pe care o cunosc.

- Hh, eu mai cunosc una şi e chiar aproape!

- Eu? se uită la mine şocat de afirmația mea.

- Da, dumneavoastră. Când a fost publicat acel articol despre invitarea investitoriilor la petrecerea aniversară, ați spus că nu mai e nimic de făcut..vreți să vă reamintesc?

- Nu e nevoie, nu eu am strigat în gura mare că o să ne prăbuşim, mai ales într-un avion plin cu oameni şi copii, îmi indică cu privirea scaunele din dreapta, unde erau doi copilaşi, care ne priveau speriați.

El începu să râdă. I-am dat drumul la mână.

- Sunteți un..tiran! Cum am putut să mă gândesc că ați putea fi altfel. Cum am putut să urc în acest avion în compania dumneavoastră?

- Te-ai gândit că aş putea să fiu diferit? ridică din sprâncene.

- Da, sunteți un om căruia nu îi pasă de nimeni din jurul lui.

- Ar trebui să îmi pese de tine, Isabella? Sau ai vrea să-mi pese?

- Sunteți o cauză pierdută! m-am bâlbâit eu.

Cum putea fi un asemenea nemernic?

- Eu? De ce? Că nu ți-am căzut la picioare ca alți bărbați? Sau de fapt e invers?

- Mă jigniți domnule Thompson şi nu pot să accept asta!

- Şi ce ai să faci?

- Nimic. Nu meritați nici măcar acest efort.

- Isabella, Isabella. De ce eşti mereu în defensivă?

- Pentru că şi dumneavoastră sunteți, mi-am luat o revista, pe care o pusesem cu mine şi am început să o răsfoiesc. Mi-am căutat căştile hotărâtă să ascult muzică pentru a nu-l auzi pe domnul Thompson.

- Eu? Isabella tu te cerți cu mine, pentru că eşti rebelă, încăpățânată şi vulcanică, îmi spuse el pe un ton calm, ca şi cum ar fi normal să-mi spună aceste lucruri.