Îmi amintesc de tine (Liam Payne FanFiction)

4.

Liam: Nu e frumos să înjuri, Raven. Așa te-au învățat părinții tăi?

Raven: De ce nu mă lași în pace? Ți-am făcut ceva și nu știu eu? Cine ești și ce vrei?

Liam: Sunt Liam. Am 23 de ani și sunt din Londra. Și vreau doar să fim prieteni.

Raven: Ai 23 de ani și ție îți place să vorbești prin mesaje cu o fata de 18 ani? Ești copil sau bărbat?

Liam: Pur și simplu voiam să vorbesc cu tine, te știu de la fratele meu și am auzit că în momentul ăsta nu te simți bine. Pot să te întreb de ce?

Raven: Dacă ai auzit de mine, probabil ai și auzit povestea toată, n-am de ce să îți mai explic încă o dată, Liam.

Liam: Știu povestea, fratele meu s-a despărțit de tine după ce te-a umilit.

Raven: Nu știam că James are un frate...

Liam: Nu știi multe despre fratele meu, Raven. Îl cunoști doar pe dinafară, dar nimeni nu îl cunoaște cu adevărat înafara de mine. Aprob că e un ticălos cu fetele, că își bate joc de ele, dar e bolnav. Bolnav de dorul unei fete care l-a făcut în acest fel. Nimeni nu îl poate "reface". Nimeni, Raven.

Mi-am șters lacrimile și am aruncat telefonul departe de mine. Nu mai voiam să vorbesc cu nimeni, nici cu mama, nici cu tata nici cu acest Liam, care e fratele lui James.

Vreau doar să fiu singură. De ce nimeni nu mă lasă în pace? De ce toți mă fac să sufăr? De ce nu pot fi și eu odată fericită? Am venit pe această lume doar ca să sufăr și să plâng zile întregi?

Am auzit telefonul din nou și mi-am dat seama ca e un alt mesaj de la Liam. E ciudat că mi-a povestit de James, de fratele lui "bolnav de dorul unei fete". Așa am să fiu și eu? Bolnavă de dorul unui băiat? Am să sufăr mereu după nemernicul ăla care m-a făcut să-l iubesc?

— Hei iubitule, îi spun și îl sărut pe buze scurt.

— Hei Raven, îmi spune și mă încrunt la el. De când a intrat pe ușa cafenelei l-am simțit distant și un fior mi-a trecut prin corp.

— S-a întâmplat ceva? îl întreb și el aprobă din cap.

— Uite Raven, toate clipele lângă tine au fost minunate, dar nu mai pot continua așa. Îmi pare rău, dar vreau să ne despărțim. 

Am rămas șocată, văzându-l cum pleacă de la masă mea, lăsându-mă singură aici.

Singură.

Tristă.

Suferind de dorul lui.

A doua zi când am mers la școală, am văzut afișe lipite pe dulapuri și pereți cu mine și el, mai mult cu mine, în ipostaze pe care nici eu nu cred că le-am făcut.

Am rămas stană de piatră privind cum toți din liceu mă privesc, ba râzând de mine, ba bârfindu-mă.

De ce, Doamne? Ce am făcut să merit acest lucru?