Îmi amintesc de tine (Liam Payne FanFiction)

30.

M-am întins pe pat, uitându-mă la tavan încercând să îmi dau seama ce să fac. Ceva din înăuntrul meu îmi spune să mă duc la acea întâlnire „misterioasă“, dar tot ceva îmi spune să stau liniștită și să mă duc să mă întâlnesc cu Liam. Voiam să merg să mă întâlnesc cu el, îmi doream asta, dar ceva mă atrage să mă duc în celălalt loc, să văd despre ce este vorba și ce vrea mai exact de la mine.

Am oftat și am luat o pernă de lângă mine și mi-am pus-o pe față. Eram neliniștită, foarte neliniștită.

Am luat telefonul de lângă mine si am căutat în agendă numărul lui Liam. Am deschis la mesajele cu el și am început să tastez mesajul.

Raven: Liam, îmi pare rău, dar astăzi nu ne putem întâlni. Mă simt rău și nu aș putea să vin la locul nostru acolo. Poate altădată, e ok?

Trimit mesajul și aștept nerăbdătoare răspunsul lui.

Liam: Ești ok? Te simți bine? Vrei să vin la tine?

Șirul întrebărilor m-au făcut să mă întristez și încercam să fiu bine. Știu că în momentul ăsta îl mint, dar altceva decât asta nu pot să fac.

Raven: Da, sunt ok. Mă simt bine și nu e nevoie să vii aici. Un somn bun mă ajută în momentul ăsta și mâine am să îmi revin.

Trimit mesajul și arunc telefonul lângă mine. Îl mințeam și chiar daca nu e bine ce fac, mintea mă dictează să fac asta, să îl mint și să mă duc să mă întâlnesc cu destinatarul misterios.

Aveam o presimțire că îl cunosc, că ceva o să se întâmple în următoarele ore, dar nu știam ce. Iar curiozitatea mea mă făcea să mă duc în acel loc și să aflu tot.

Liam: Atunci, ce faci?

Raven: Mă gândesc.

Liam: La ce?

Raven: La tine. La mine. La noi. La tot ce s-a întâmplat.

Liam: Îți e frică, iubito? 

Raven: Un pic. Imi e frică de viitor, dar și de prezent.

Liam: De ce?

Raven: Nu știu. Poate că asta sunt simt în momentul ăsta. Frica de prezent și viitor. Ceva mă schimbă treptat și nu cred că aș vrea asta.

Liam: Iubito, o să fii bine. Și tu si noi, amândoi. O să fiu alaturi de tine mereu.

Raven: Liam?

Liam: Da?

Raven: Mă poți iubi?

Liam: Adică?

Raven: Am nevoie să mă iubești, Liam. Iubește-mă cum nu m-a iubit nimeni. Vreau să mă iubești in stilul tău, te rog...

Liam: Deja o fac, iubito. Te iubesc și în modul general, dar te iubesc și într-un mod diferit. Defapt, te iubesc prin toate modurile posibile, Raven.

Mă iubește. Liam mă iubește.

Am lăsat telefonul deoparte și mi-am șters lacrimile, nici nu mi-am dat seama că plângeam până când nu mi-am simțit obrajii uzi.

Simt și eu ceva pentru el, dar nu știu dacă e iubire sau doar o simplă atracție pentru el. Lângă Liam, mă simt eu, simt că pot fi eu cu el, să pot face tot ce vreau sau să mă comport cum vreau. El mă înțelege cum nimeni nu m-a înțeles niciodată și apreciez asta.

Mă bucur nespus de mult că am dat peste el și că este iubitul meu. Fără el, eu nu mai eram cum sunt acum. Poate că încă aș fi suferit după James, poate că aș fi căzut într-o depresie, dar Liam, într-un fel, m-a ajutat să mă refac, să fiu eu însumi și să fiu fericită.

M-am ridicat din pat și m-am dus la șifonier luându-mi niste haine comode. Ceasul indică oră 19:30. Mai aveam 30 de minute până când mă voi întâlni cu acel destinatar misterios. Am ales hainele și m-am îmbrăcat cu ele repejor.

Am luat din nou telefonul și am citit iar și iar mesajul pe care mi l-ai trimis mai devreme. Încă nu îmi vine să cred că mi-a spus că mă iubește. Oare visez? Visez momentul ăsta sau e realitatea?

Voiam să îi scriu și eu ceva, să îi spun ce simt, dar acum am rămas fără cuvinte, nu îi puteam spune nimic acum, să îi spun ce simt cu adevărat, dacă îl iubesc sau nu. Pur și simplu nu pot. Nu îmi pot spune mereu sentimentele. Sunt foarte închisă în mine și mereu pun suflet la orice, chiar dacă e un lucru mic, nu contează. Oricât aș vrea să fiu eu tare și puternică, nu pot. Sunt sensibilă și timidă câteodată și urăsc mereu acest lucru. Unde e tupeul atunci când ai nevoie de el? Da, e dispărut!

M-am uitat la ceas și am văzut că s-a făcut 19:45, așa că m-am hotărât să plec spre parcul din apropiere. Am ieșit din casă și m-am îndreptat spre locație. Am privit în jurul meu și totul e pustiu, nici o ființă nu mai e pe aici, la ora asta. Afară nici măcar nu e așa întuneric, atunci de ce e așa pustiu?

Am ajuns în acel parc și m-am așezat pe o bancă așteptând să văd cine vine, cine e destinatarul misterios și ce vrea de la mine. Simțeam ceva înăuntrul meu, simțeam că ceva e în neregulă și nu știam ce.

Am privit iar în jurul meu și totul era și aici pustiu, foarte pustiu. Am auzit niște pași și m-am întors repede, văzând o umbră lângă un copac. Avea mâinile în buzunar și simțeam că mă privește.

— Cine ești? mă fac auzită și îl văd cum se apropie mai mult de mine.

— Chiar nu îți dai seama? îi aud vocea și îmi dau seama din start cine e.

James.

— Ce vrei, James? îl întreb și încerc să par nepăsătoare și puternică, dar nu puteam. Eram eu și el, amândoi, singuri, într-un parc.

— Să lămurim totul, îmi spune sec și se aproprie de un copac care e in fața mea. Privirea lui era ațintită asupra mea și mi-am simțit cum pielea mi s-a făcut de găină. Nu prea îmi plăcea cum mă privește, defapt nu îmi place deloc.

— De ce?

— Pentru că acum e momentul! îmi spune sec, dar hotărât.

Îl priveam și chiar nu îmi dădeam seama ce vrea de la mine. Am crezut că totul s-a sfârșit între noi, că am luat-o pe drumuri diferite, dar ce mai vrea acum? Ce mai vrea de la mine acum?

Mi-am simțit telefonul vibrând in buzunar și l-am deschis și am văzut că aveam un mesaj de la Liam. L-am deschis și am rămas cu gura căscată când am văzut mesajul.

Liam: M-ai dezamăgit, Raven!

A/N De ce l-a dezamăgit Raven pe Liam?
PS. Încă două capitole!