Îmi amintesc de tine (Liam Payne FanFiction)

27

Stau și îl privesc cum se apropie mai mult de mine și îmi ia fața în mâinile sale. Se oprește la câțiva centimetri de mine și îmi spune cu o voce răgușită:

— Nu m-am gândit niciodată ca tu să fii un pion între mine și fratele meu. Tu ești tu, Raven. Și îmi placi. Mult.

Îmi spune și îmi închid ochii, simțind respirația sa pe fața mea.

— Mă placi? îl întreb și îmi deschid ochii și îl privesc în ochi.

Era foarte aproape de mine, atât de aproape încât mai avea puțin și mă săruta.

— Te plac mult, Raven Johnson. Atât de mult încât vreau să te întreb dacă vrei să fii iubita mea.

Îmi spune și îl privesc uimită, iar buzele mele se deschid ușor, dar le închid înapoi. Nu puteam spune nimic în acest moment, chiar nimic. Cuvintele lui m-au lăsat fără cuvinte, eram pur și simplu șocată că el vrea să îmi fie iubit.

— Raven, vrei să fii iubita mea? mă întreabă în timp ce mâinile lui le iau pe ale mele și le sărută ușor.

Îl priveam. Îl priveam din cap până în picioare și nu eram sigură dacă este un vis sau nu. El este total diferit față de mine. El e tipul ăla tatuat, care pare a fi dur la suprafață, dar poate chiar are un suflet în el, iar eu... eu sunt doar Raven Johnson. Acea fată care a fost umilită la școală de iubitul ei și acum sunt acea fată care urmează să fie iubita fratelui lui James. Asta dacă accept, deoarece sunt indecisă.

Îl plac și eu, nu spun nu. Poate că mai mult față de cât îmi dau eu seama, dar ceva mă oprește să accept propunerea lui. Îmi este frică. Știu că el îmi vrea binele, știu că în aceste săptămâni de când ne cunoaștem, el a început să mă cunoască cât de cât, știe ce fel de persoană sunt, când sunt tristă dau fericită.

Dar acum, el stă în fața mea și se uită la mine așteptând răspunsul. E fericit. Îi văd strălucirea din ochii lui, zâmbetul lui fericit, îl văd pe el.

— Dacă răspunsul e nu, înțeleg.

Îmi spune și casc ochii la el. De unde i-a venit să spună asta?

— Ai dreptate. Nu pot fi cu tine, îi spun și îmi iau mâinile din strâmtoarea lui și fac doi pași în spate. Îmi pare rău, dar nu pot. Nu mă simt pregătită acum, Liam. Vreau dar nu pot, nu știu dacă mă înțelegi.

Strălucirea din ochii lui a dispărut și îmi pare rău că am spus asta. Dar nu pot fi cu el acum. Încă nu pot.

— Înțeleg, îmi zice și se întoarce cu spatele la mine mergând spre mașina lui. Hai să te duc acasă, continuă să spună și intră direct în mașină fără să aștepte răspunsul meu.

Oftez și mă îndrept spre mașină resemnată. E vina mea că e așa, dar chiar nu pot fi cu el până nu sunt sigură de toate sentimentele mele pe care le am pentru el.

Intru în mașină, îmi pun centura și aștept să pornească cât mai repede ca să plecăm de aici.

Liniștea domnea între noi și nu voiam să stric asta. Aveam nevoie de liniște acum mai mult că orice și o aveam. Simțeam că el e supărat, poate nervos că nu am acceptat să fiu cu el, dar sper ca asta să nu ne strice prietenia pe care o avem sau o aveam.

Oprește mașina în fața casei mele și rămân uimită la cât de repede a ajuns. Îmi scot centura și mă uit la el, dar nu mă privește. Mâinile lui sunt încleștate pe volan, dar privirea lui de uită în față, nici de cum la mine.

Zâmbesc spre el, știind că nu mă vede sau poate mă observă cu coada ochiului, dar orgoliul lui de bărbat nu vrea să mă privească.

Mă apropii de el și îl sărut scurt pe obraz și îi șoptesc la ureche:

— Răspunsul e da, prostuțule! îi spun repede și ies tot așa de repede din mașină mergând spre casă.

A/N Și am postat acest capitol cu mici întârzieri, dar sper că nu v-ați supărat. Întrebare: ce credeți că va face Liam acum că știe că Raven s-a jucat puțin cu el?