Îmi amintesc de tine (Liam Payne FanFiction)

20.

— Rahat! am zis cu voce tare, iar Liam a chicotit. Mi-am întors privirea spre el și m-am uitat urât. Cum poate să râdă când mama e după ușă?

— Raven? mă strigă mama și eu doar mă uit panicată la Liam.

— Imediat! strig ca să mă audă. Bagă-te sub pat, îi șoptesc lui Liam și el se uită la mine șocat. Ce? îl întreb.

— Sub pat? mă întreabă ca să înțeleagă.

— Da, sub pat, treci mai repede până nu intră mamă în cameră, îi spun și îl împing mergând spre pat. Se lasă în jos și se uită urât la mine.

— O să plătești pentru asta, Raven! îmi spune serios și mă aplec băgându-l sub pat.

— Taci! Mă ridic de jos și mă îndrept spre ușă. O văd pe mama cum stă cu mâinile în sân uitându-se la mine urât. Bună, mamă.

— Ce ți-a luat atât să îmi deschizi ușa, Raven? mă întreabă și mă gândesc la o scuză cât de cât bună.

— Eram în baie, mamă, încercam să mă pensez, bag prima scuză și încerc să nu își de-a seama că mint.

— Sigur? mă întreabă și dau din cap în semn că da.

Îi fac loc să intre în cameră și o observ cum inspectează cameră, inima începe să bată și deja îmi simt fruntea transpirând. Te rog, te rog să nu-l găsească pe Liam. O să dau de dracu' atunci.

O văd cum se pune pe pat și respirația mi se oprește instantaneu.

— De ce ești trează la ora asta, Raven? mă întreabă și mă încrunt. Arunc o privire spre ceas și observ că este ora doisprezece și jumătate.

— Nu îmi este somn, îi spun și mă așez și eu pe pat, lângă ea.

— Tot nu te cred, Raven, îmi zice și îmi închid ochii panicată.

Ce ar trebui să îi spun acum? Că ascund sub pat un băiat? Atunci m-ar mânca de vie și eu chiar nu vreau să trăiesc.

— N-am somn, mamă, bag iar scuză asta. Și m-am pus să mă pensez.

— Raven, tu te pensezi la salon, îmi zice și îmi înghit cuvintele.

Oh, așa-i.

— Păi am văzut că e aiurea ceva la sprânceană și am decis să umblu eu la ea. Până îmi fac o programare, mai este, îi spun și sper să mă creadă.

— Vorbim noi mâine dimineață și pune-te să dormi, ok? dau din cap și ea se ridică mergând spre ușă. Noapte bună, Raven.

Îi urez și eu noapte bună și atunci când văd ușa încuiată, respir ușurată. A fost cât pe ce să mă prindă.

Îmi aplec capul sub pat și îl văd pe Liam cum încearcă să stea acolo. De uită la mine enervat și mă bufnește râsul.

— A plecat? mă întreabă și dau din cap. Ce bine! spune și iese din sub pat.

— Ai stat bine acolo? îl întreb printre râsete.

— Foarte amuzant, Raven. Când o să stai și tu sub pat, atunci o să vorbim, ok? îmi zice și mă opresc din râs.

— Da, bine. Acum poți pleca, îi spun și îi arăt geamul.

— O, nu, nu, iubire! Nu plec de aici, ba chiar m-am gândit să dorm aici, cu tine, în pat, ce zici? mă întreabă și îmi zâmbește pervers arătând cu privirea spre pat.

— Ești nebun, Liam! îi spun serioasă și îl văd cum își dă ochii peste cap.

— Și frumos, să știi! îmi zice făcându-mi cu ochiul.

— Liam! Pleacă!

— Nu plec, Raven. Ți-am zis doar că am să dorm aici, cu tine, în pat. Înțelege, te rog.

Nervoasă, iau o perna și o arunc în el.

— Liam, nu mă face să repet! îi spun serioasă.

— Nici tu pe mine, Raven, îmi zice și se aruncă în pat. Hai în pătuț, iubito! Te aștept, îmi zice și oftez.

De ce nu pleacă?

— Ok, te iert numai pleacă, te rog, îi spun.

— Ok, dar eu tot nu plec. Știi, patul ăsta e așa comod și nu aș mai pleaca de aici în veci!

— Liam Payne!

— Raven Johnson! mă imită.

— Du-te dracu'!