Îmi amintesc de tine (Liam Payne FanFiction)

32.

Îl priveam pe Liam cum se apropie de mine, îl vedeam supărat și poate și nervos, nu îmi puteam da seama acum, mai ales că e și întuneric. Dar îl simt distant față de cum îl știu eu.

Eram amândoi față-n față și ne privim fără să spunem nimic. Ținea mâinile în buzunarele hanoracului pe care îl purta, fără să scoată niciun cuvânt. Mă simțeam mică acum față de el, știu că am greșit alegând întâlnirea cu James în locul lui, dar voiam să pun capăt cu el. Să rup orice legătură și să scap de acel stres pe care îl aveam.

— Nu spui nimic? îl întreb cu o voce mică.

— Ce aș putea spune, Raven? îmi răspunde cu o întrebare și îmi închid ochii. L-am dezamăgit.

— Nu știu, tu știi, îi răspund fără să am habar ce spun și eu.

Eram panicată și speriată că el poate lua o decizie acum care să mă facă să regret ce am făcut.

— Hai să mergem altundeva sa discutăm, îngheți, îmi spune sec și se întoarce cu spatele la mine, înaintând de unde a venit. Oftez și îl urmez.

Mergeam în spatele lui fără să spun nimic, eram tăcută știind că e vina mea că acum suntem așa și ar trebui să îmi pară rău, dar nu îmi este. Am vrut doar să lămuresc situația cu James.

James e trecutul, pe când Liam e prezentul și viitorul.

— Intră în mașină, îmi zice și fac întocmai.

Pornește mașina și fără să mă privească pleacă din locul unde suntem, mergând numai el știe unde.

— Ești supărat? îl întreb.

— Tu ce crezi? îmi răspunde cu o altă întrebare și pufnesc, urăsc când cineva îmi răspunde cu o altă întrebare. Chiar îi este atât de greu să îmi răspundă?

— Chiar nu știu de ce ești supărat, îi spun.

— Nu știi? îmi zice și îl văd cum degetele lui strâng volanul mașinii. Ar trebui să știi până ajungem la mine. Acolo o să avem o discuție.

Oftez și nici măcar nu mai încerc să spun ceva. Totul este clar acum. E supărat și vrea să se despartă de mine, așa cum a făcut și fratele lui. Tocul e așa anapoda, de când îl cunosc mă simt schimbată, mult prea schimbată și asta i se datorează lui Liam și oricât aș nega, îl iubesc.

Îl iubesc prea mult ca să pot trăi fără el. El m-a făcut să ies din starea pe care îl aveam, el a fost alături de mine și m-a făcut să râd, el a fost acolo atunci când nu mă simțeam bine, el mereu era lângă mine. Mereu.

Parchează mașina în fața unui bloc și am coborât amândoi odată, mergând spre intrare. De când am încheiat discuția din mașină, nimeni nu a mai spus nimic și știu că așteaptă un răspuns din partea mea, dar nici macar nu știu ce să îi spun. Ajungem lângă o ușa, iar el o deschide, făcându-mi loc să intru. Privesc în fața mea daca sa intru sau nu, ceva mă reținea acolo, în timp pragul ușii, dar nu știam ce.

— Raven, intră! îmi spune serios și pentru prima dată în seara asta, îl privesc în ochi.

— Nu o să mă omori? îl întreb, încercând să destind atmosfera.

— Oricât aș vrea să fac asta, nu pot, îmi spune sincer și schițez un mic zâmbet.

Intru în apartament și privesc puțin în jurul meu. E pentru prima dată când vin aici la el, când suntem amândoi închiși undeva, fără mamă, fără tată, doar noi doi.

— De ce ai făcut asta? mă întreabă și îmi închid ochii. De ce, Raven?

— Pentru că voiam să aflu tot ce este nevoie și să termin cu totul, îi răspund sincer și mă întorc spre el, privindu-l în ochi.