Miraculos: Viața Contra Răului

Capitolul XXVII

Perspectiva Adrien

Când ajung la Turnul Eiffel, mă dezechilibrez și ajung pe pământ inconștient. Mă detransformasem când eram în cădere.

Perspectiva Plagg

A leșinat?!

- Adrien, Adrien trezește-te!

Nu reacționează. Ce motiv ar putea avea să leșine? Totul părea în ordine.

Perspectiva unui om😋😋

Mă plimbam încet pe lângă Turnul Eiffel, când văd pe cineva căzut lat pe jos. Când mă apropii, văd că e nimeni altul decât faimosul Adrien Agreste, fotomodelul care apare pe majoritatea panourilor publicitare din Paris.

- Domnule, domnule treziți-vă! spun eu văzând că nu se clintește.

Iau repede telefonul din buzunar și sun la urgență...

Perspectiva Plagg

Vine ambulanța și îl ia pe Adrien din fața Turnului Eiffel. Este transportat de urgență la spital, respirația lui era aproape inexistentă, pulsul scădea semnificativ. Se auzeau vocile medicilor alarmați.

Ajuns la spital, a fost transportat de urgență în unul din saloanele de operație, eu intrând alături de el și simțind cum el devine tot mai rău...

Perspectiva medicului șef

Starea lui se agravează semnificativ. Va trebui să fac multe investigații ca să descopăr ce s-a întâmplat...analize amănunțite...

- I-ați sunat familia? Pe domnul Agreste?

- Nu...telefonul lui e codificat...

- Dă-mi puțin!

Ca prin minune, îi ghicesc parola și formez numărul domnului Agreste.

Perspectiva Gabriel

Îmi sună telefonul, dar fiind nervos pe telefoanele primite anterior referitor la ținutele pentru sezonul estival, nu ridic telefonul, nici măcar să văd cine e. În plus, e trecut de miezul nopții, hotărăsc să dorm, fără să îmi dau telefonul pe silențios.

Peste 2 ore: ora 3:00

Telefonul ăsta nu mă lasă deloc să dorm. Deschid ecranul, nu mă uit la cine m-am sunat, ci apăs pe butonul de închidere definitivă a telefonului.

Dimineață

E ora 6, iar eu mă bucur că am reușit să adorm după acele apeluri continue. Deschid telefonul, dar tot nu mă uit cine m-a deranjat pe timp de noapte. Îmi fac rutina, cobor la masă, și îmi aduc aminte că e sâmbătă.

Când ajung jos, îmi văd asistenta.

- Nathalie, unde e fiul meu?

- A plecat pe timp de noapte, mai exact la miezul nopții la o plimbare. De atunci, nu s-a mai întors...

- Ce?! Mergeți și-l căutați imediat!

- Domnule, l-am căutat peste tot, însă fiul dumneavoastră nu e de găsit!

- Atât de incompetenți sunteți? Cum l-ai putut lăsa să plece așa?

- De fapt...trebuie să vă spun ceva între patru ochi, domnule!

- Domnule, ceva nu e în regulă cu fiul dumneavoastră! Nu se comportă deloc normal! Pare să fie deranjat cumplit de ceva, dar vă seamănă atât de bine, încât nu spune nimănui ce îl doare!

- Asta ai observat aseară?

- Da.

- Găsiți-l și voi avea o discuție cu el.

Perspectiva Marinette

Stau liniștită în pat, când telefonul meu sună.

- Marinette, vino repede la spitalul central particular!

- Ce s-a întâmplat?

- Adrien e internat aici! E în stare foarte critică, practic în comă! Tatăl lui nu răspunde, nu știe nimic. Eu am aflat de la Nino, pe care l-a sunat doctorul de gardă.

- Vin chiar acum!

Perspectiva Gabriel

Nu am fost în stare de nimic întreaga zi. Adrien e de negăsit. Telefonul meu sună iar. De data asta, răspund, căci era Nathalie.

- Domnule, nu l-am găsit! Am căutat absolut peste tot!

- Nu veniți acasă fără fiul meu!

Închid nervos telefonul. Când îmi văd agenda, văd peste 100 de apeluri de la Adrien. Sun înapoi imediat. Răspunde un om în vârstă.

- Domnule Agreste, în sfârșit răspundeți!

- Cine ești tu, și de ce vorbești la telefonul fiului meu?

- Sunt medicul de gardă de la spitalul central particular. Fiul dumneavoastră e în comă, pe moarte aș putea spune. Dacă doriți, puteți să veniți aici! Poate va avea nevoie de sprijinul de acasă dacă se mai trezește.

Împietresc cu totul. Dacă nu aș fi avut niște angajați atât de incompetenți, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.

Perspectiva Marinette

Ajung îndată la spital, privind pe geamul salonului în care era Adrien. O echipă de vreo 12 medici alerga de colo-colo în speranța că îi va putea salva viața. Lacrimi amare curg pe obrazul meu.

Merg în toaletă, pentru a-i spune și lui Tikki cele întâmplate.

- Tikki, Adrien e pe moarte!

- Po...poftim?! Adrien...Adrien e pe moarte?!

- Exact.

- Nu e a bună.

- Nu că nu e a bună, e groaznic!

- Știu asta.

- Ce ne facem?

- Nu putem decât să aflăm ce s-a întâmplat!

- Așa e...

Atunci, dau peste domnul Agreste.

- Tu ce faci aici?

- Eu...am venit în calitate de prietenă și colegă a lui Adrien!

Domnul Agreste se uită ciudat la mine, după spune:

- Consideră că nu mai ai dreptul să fii prietena lui!

- Dar...dar de ce?

- Nu ai dreptul să fii prietena fiului meu și punct!

Plec înspre Alya și îmi arunc capul în poalele ei, plângând în hohote.

Perspectiva Adrien

Mă trezesc într-un loc în care nu am mai fost vreodată.

- Unde sunt?

- Ești alături de noi!

- Cine sunteți voi?

- Noi am fost Motan Noir, la fel ca tine! Însă, tu ești cel mai special dintre noi, fiindcă ai fost și Maestru!

- Am fost?! Cum adică? Adică...sunt mort?

- Da. Aici e tărâmul negru. Ești șeful nostru, iar noi ne supunem ție!

- Unde e Luca? Trebuie să vorbesc cu el!

- Aici sunt, Maestre!

- Luca, trebuie să mă întorc!

- Vrei să suferi, sau să rămâi aici, alături de noi?

- De ce aș suferi?

- Alegi continuare sau despărțire?

Adrien s-a lovit la cap în căzătură. De aceea nu și-a revenit încă. Păreri?!