Capitolul 23:
- V-a trebui sa o deconectam de la aparate. Ati putea iesi, va rog? - Am auzit vocea doctorului de undeva din spate, dar nu am dat importanta. Am continuat sa plang, lacrimile scurgandu-se pe mainile mele si pe chipul ei atat de palid. Mi-am sters imediat lacrimile, luandu-i dupa aceea mana in a mea. M-am asezat pe scaun privind-o minute in sir. - Domnisoara, va rog sa iesit...i. - Nu l-am bagat in seama si am inchis ochii strangandu-i mana in a mea. Cea mai buna prietena a mea..moarta. Nu e posibil! Atatea amintiri impreuna, sentimente si lucruri care ne vor apartine doar noua pentru eternitate. Doar eu si ea. - Domnisoara... - Mi-am sters lacrimile si m-am intors.
- Nu o deconectati. - Am mai privit-o odata si am simtit ceva in palma dreapta. Am observat cu care o tineam pe a ei. - A..a miscat mana...
- Inteleg ca vreti sa nu o deconectam, dar este moarta. Nu are cum sa..
- A miscat mana! Nu o deconecteaza nimeni de la aparate cat sunt aici.
- Dar..
- Nici un dar! Daca va atingeti unul de ea..
-Ane, te rog. Nu are cum sa miste. Poate ti s-a parut. Inteleg ca o vrei inapoi.
- Nu ma crezi, nu? Ella.. Daca ma auzi, te rog sa imi strangi mana. Daca poti... - Nici un raspuns. - Ella..Stiu ca nu mi s-a parut. Te rog...Fa asta pentru mine, pentru noi. - Am asteptat, dar nimic. In momentul urmator un aparat a inceput sa faca un zgomot inalt. M-am uitat la doctor, care se uita uimit pe ecranul aparatului. Am simtit din nou mana Ellei strangand-o pe a mea. - A miscat-o din nou. Nu mi s-a parut, intelegeti! Ella nu e moarta!
- Are dreptate... Are puls, dar e foarte slab. Nu inteleg cum de s-a intamplat asa ceva. Jur ca era moarta. E prima oara cand se intampla asta. Va rog sa iesiti afara.
- Dar.. - Nate m-a luat de mana si m-a tras pe hol. I-am sarit in brate si am inceput sa plang. - Nu e moarta. Ai auzit, nu?
- Da, iubito. Dar...Ce ai facut?
- Poftim?
- Vrei sa spui ca nu datorita tie Ella a inviat?
- Nate.. Eu nici nu stiu ce sunt pentru ca cineva nu vrea sa imi spuna, ai uitat? As fi putut sa fac asta?
- Tot ce e posibil. Si eu... mi-am inviat tatal. Dar pe mama nu am reusit. Trecuse prea mult timp.
- Nate, de ce nu vrei sa imi spui adevarul? Te rog.. Nu mai pot! Nu mai rezist! Trebuie sa stiu tot.
- Doar atat poti? Te lasi batuta?
- Nu, dar daca nu imi voi aminti?
- O sa iti amintesti. Sunt complet sigur. - Mi-a sters din nou lacrimile, dupa care ne-am asezat langa Dean, care plangea si zambea in acelasi timp. Mi-am pus capul pe umarul lui Nate, iar ochii mi se inchideau, incet, incet, ducandu-ma in lumea viselor, unde orice e posibil.
Din nou acel spatiu negru, infinit. Ecranele disparusera, iar eu eram imbracata intr-o rochie alba ca neaua. Am privit in jur si nu am vazut nimic, decat negru peste tot, cu exceptia unui loc unde se vedea o luminita alba. Am mers spre ea, vazand ca e o persoana care sta cu spatele. Nu se misca, ci statea dreapta. Nu ii vedeam fata, decat spatele.
- Hei.. Ma auzi?
- Da..
- Cine esti? Ce cauti aici?
- Sunt un inger... Tu m-ai adus aici, nu? - S-a intors si i-am vazut chipul angelic. Era o fata frumoasa, cu o voce cristalina, micuta si de o frumusete nemaintalnita. - Ai vrut sa afli adevarul. Ti-l pot spune.
