Directorul

Unsprezece

O privesc pe şatena înaltă care îşi plimbă privirea curioasă prin cancelarie. E aşa de frumoasă. Ochii albaştri îi cuprind cerul, iar părul şaten îi încadrează frumoasa față pătată de pistrui. Corpul suplu are o postură dreaptă. Şatena se află între cei doi frați, zâmbind spre Bruce.

—Daniela, eşti bine? vocea groasă a profesorului de sport mă trezeşte la realitate.

—Da. Sunt bine, îi zâmbesc.

—Eleonora, mă bucur atât de mult să te văd, vocea doamnei Dunson ne atrage atenția tuturor.Cele două se îmbrățişează strâns.

—Elena! Mi-ai lipsit aşa de mult!

—Cum mai e pe-acasă?

Nu mai stau să ascult restul conversației, căci altfel voi începe să țip. Diamantul de pe degetul ei mă face să vreau să îmi scot ochii.

Trec pe lângă cei patru, cerându-mi scuze şi mă rog la Dumnezeu să nu vină careva după mine. Nepopulariteatea din liceu mi-ar prinde foarte bine acum.

—Daniela, stai aşa.

Vocea lui Bruce îmi opreşte şi paşii, şi inima. Clipesc repede ca să alung lacrimile care s-au adunat în colțurile ochilor şi mă întorc spre el. Îl privesc atentă contrar voinței mele de a-l evita pe cât posibil. Părul şaten este ciufulit într-un mod sexi, cămaşa are primii doi nasturi desfăcuți şi mânecile suflecate până la cot, ceea ce îl face să arate de zece ori mai bine-dacă e posibil-, iar toate astea sunt înbunătățite de zâmbetul lui alb.

—Speram să ți-o pot prezenta pe Eleonora, de ce ai fugit aşa?

Nu am fugit, am mers mai repede.

—Am nişte treburi de rezolvat, spun cu un zâmbet mic pe față.

—Poate te pot ajuta cu aceste treburi.

—M-ați putea ajuta, dacă ați fi femeie, spun stânjenită. Altă scuză chiar nu am putut găsi?

Când realizează şi el că nu am nevoie de ajutorul lui, deşi am, mai mult decât îşi poate imagina, schimbă subiectul.

—Cum e Sarah?

—Acum că s-a întâlnit cu fratele ei mai mic, mult mai bine, mărturisesc, evitând privirile elevilor care trec pe lângă noi şi privirea lui Bruce.

—Mă bucur că e mai bine, îmi zâmbeşte şi nu îmi pot opri inima din a o lua la galop.

—Bruce!

Şi uite aşa, totul se duce dracu'. Şatena se apropie de el şi îşi pune palma pe care se odihneşte diamantul ăla superb, pe umărul lui Bruce. Pot simți pumnul din stomac care apasă tot mai tare când i se luminează fața, privind-o.

—Eleonora, ea este Daniela, psiholoaga şcolii.

Cred că acum eu am nevoie de un psiholog. Sau mai bine, psihiatru.

—Îmi pare bine, îmi zâmbeşte politicos şi întinde mâna dreaptă spre mine.

Bine că nu a întins mâna stângă. I-o smulgeam.

—Şi mie. Deci Eleonora, de unde vii?

Din Iad?

—Los Angeles, tu?

Ce ironic. Un divol în oraşul îngerilor.

—Născută şi crescută în New York, îi zâmbesc.

Bruce ne priveşte pe amândouă cu un zâmbet larg. Un zâmbet minunat. Un zâmbet ce îi este adresat ei în fiecare zi. Îi privesc ochii căprui cu admirație. Încă nu mi-am dat seama ce este aşa special la ei, dar acum că ştiu că el e îndrăgostit de alta, nu are niciun rost să explorez misterul ochilor lui.