Directorul

Douăzeci și patru

-Abia aștept să te întâlnesc, șoptește Bruce spre burta care a început să se rotunjească. Încă nu sunt atât de înaintată cu sarcina, însă dacă îmi ridic bluza puțin, să vede o micuță umflătură pe abdomenul meu.

Privindu-l pe Bruce, îmi amintesc de momentul în care i-am spus adevărul. Nu a trecut atât de mult timp, însă când am început să îi explic, parcă timpul s-a oprit în loc. Ce-i drept m-a șocat reacția lui.

-Cum adică?

-Ce-ai auzit, Daniela. Știam că tu ești cea însărcinată.

L-am privit ca proasta vreo cinci minute. Nu puteam să înțeleg cum și-a dat seama. Da, eu sunt o mincinoasă teribilă, dar Olivia m-a susținut. Să nu mai pomenim de reacția lui Michael care a fost cât se poate de adevărată.

Atunci nu l-am întrebat nimic, căci a început să îmi spună cum i-am rănit sentimentele pentru că am ales să îl mint în legătură cu faptul că va fi tată, dar a spus toate astea cu o încercare eșuată de a-și ascunde zâmbetul. Bineînțeles că atunci am început să plâng, simțindu-mă atât de vinovată, iar Bruce m-a luat în brațe panicat și mi-a spus că nu e vina mea, apoi m-a sărutat cu atâta patos că nu i-am putut rezista. M-am lăsat pradă tuturor sentimentelor care mă năpădeau: vinovăția, tristețea, ușurarea, fericirea, și mai ales, dorul. Mi-a fost atât de dor de el, că în momentul ăla nu mi-a păsat de Christine, de Jane, de posibilitatea de a mă trezi cu o altă femei la ușă de mână cu un copil. Am avut totuși un moment de rațiune, însă când mi-a spus că mă iubește, toată rațiunea aia a dispărut.

-Bruce?

-Sper că nu mă întrebi de Christine, din nou.

În timpul în care a trecut am încercat să vorbesc despre Christine și Jane, dar Bruce nu vrea să spună nimic. E ca și cum vrea să uite de ele.

-Cum ți-ai dat seama?

Bruce oftează și își ridică privirea spre mine. Îmi dă o șuviță de păr după ureche și îmi zâmbește.

-Iubito, în perioada în care am fost împreună te-am văzut, mâncând mâncare expirată de o lună și n-ai avut nici pe dracu'. Și hai să zicem că poate te credeam dacă Olivia nu ar fi fost atât de calmă când se presupune că am aflat de sarcina ei.

Îl privesc uimită și încep să îmi dau seama că mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu, și nu pentru că a putut să vadă prin minciuna mea. Au fost dăți în care părea că îmi citește gândurile. Mi-a spus că știe că îl iubesc chiar dacă nu i-am spus-o și că înțelege care e problema cu acele cuvinte.

-Să sperăm atunci la un copil care minte mai bine?

-Ai înnebunit femeie? Vrei să mintă ca să nu o pot proteja de toți labagii care vor crede că o dețin?

Încep să râd când îl aud și mi-l imaginez pe Bruce cum fuge după un biet băiat cu o bâtă de baseball.

-A ei?

-Da. Sunt mai mult decât convins că e o fetiță.

Zâmbesc, uitându-mă la ochii lui frumoși și sentimentul de curiozitate mă cuprinde din nou. Acel "ceva" din ochii lui a reapărut și îmi dă bătăi de cap.

-Te-ai gândit la un nume?

Dau din cap afirmativ, în minte venind toate numele înșirate de Olivia și Lucas.

-Dacă e fată, Olivia vrea să o cheme Evelyn, lui Lucas nu îi pasă. Dacă e băiat, Olivia vrea Oliver, Lucas vrea Luke.

Bruce își dă ochii peste cap și, la fel ca mine, nu e impresionat de numele alese de sora și prietenul meu.