Directorul

Douăzeci

Peste umărul lui Bruce, o privesc pe micuța Jane care se află în compania Sarei. Cum aș putea să intervin între el și fetița aceea?

—Daniela, ește bine, iubito?

Glasul lui mă încălzește pe interior și mă face să realizez că nu aș putea trăi, știind am despărțit o posibilă familie.

—Bruce, am luat o hotărâre, spun cu glasul tremurat.

Șatenul pentru care am simțit atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt mă privește serios, însă pot vedea urma de frică în ochii lui.

—Trebuie să o terminăm, expir răspunsul la întrebarea lui nerostită.

—Ce să terminăm?

Glasul lui sugrumat sucește cuțitul în rană, dar știu că așa este corect. Trebuie să îi dau drumul ca să fie fericit, chiar dacă asta înseamnă să îmi rup inima în două.

—Relația asta, Bruce. Trebuie să o terminăm.

—Daniela, dacă asta e despre Christine, ea nu...

—Nu e despre Christine, Bruce.

Clipesc repede ca să alung lacrimile. Trebuie să mă abțin, cel puțin până închid ușa în urma lor.

—Daniela, te iubesc.

—Trebuie, Bruce. Trebuie să îi punem capăt.

—Continui să spui că trebuie, dar tu nu vrei asta! țipă Bruce, închizând ușa de la bucătărie.

—Bruce...

Se apropie de mine, iar eu mă dau câțiva pași înapoi. Cunoscându-l pe el, mă va îmbrățișa, iar eu nu cred că pot să îi rezist.

—Daniela, știu că îți este greu să o spui, și te înțeleg, dar sunt sigur că și tu mă iubești pe mine. Mi-ai demonstrat-o prin simplul tău fel de a fi, iar eu nu cred că vrei să ne despărțim.

Îmi blochează trupul între corpul său și perete, mâinile lui fiind de-o parte și de alta a capului meu. Are dreptate. Nu vreau să ne despărțim, dar nu aș putea trăi cu mine însămi dacă aș știi că i-am luat tatăl unei fetițe de doi ani.

—Bruce, încerc să vorbesc, dar buzele lui mă opresc. Un sărut tandru, care este aromat de lacrimile mele sărate. Mâinile mele se agață de cămașa lui, în timp ce ale lui coboară pe talia mea. Mă ridică de la sol, picioarele mele înconjurându-i trunchiul, spatele meu fiind lipit de perete. Nu vreau să îi mai dau drumul.

Când aud niște chicoteli de dincolo de ușa închisă revin la realitate. Opresc sărutul, cu un mare regret, și observ, uimită, că nu doar eu am dat drumul lacrimilor care au transformat un sărut dulce într-unul sărat. Bruce s-a lăsat pradă emoțiilor, la fel ca și mine.

—Nu vrei asta, iubito. Inima ta bate în același timp cu a mea. Te rog, nu le despărții.

Cuvintele lui mă omoară pe dinăuntru, dar totuși, dau negativ din cap. Nu pot să fac asta. Chiar dacă el nu își dorește nimic cu ea, Christine tot va fi în jurul lui. Când va vedea cât de minunat este Bruce, îl va dori la fel de mult ca mine. Poate și mai mult. În plus, poate acum nu înțelege prea multe, dar fetița aia își va dori ca părinții ei să fie împreună, iar eu nu pot să îi iau șansa la o familie.

—Daniela, uită-te în ochii mei și spune-mi adevărul.

Îl privesc în ochii aceia căprui care mi-au dat lumea peste cap și simt cum mă rup în două. Am vrut atât de mult să aflu ce este atât de special la ochii lui, iar acum nu voi avea această șansă.

—Vreau să ne despărțim, Bruce.

Ochii lui se întunecă instantaneu și un sentiment de regret pune stăpânire pe corpul meu. Nu vreau să se înfurie, sau să se întristeze mai mult decât e deja. Vreau să plece de aici împăcat cu ideea că acum are o fiică, iar eu nu pot interveni între ei.

—Daniela...

—Bruce, te rog, nu mai încerca să mă faci să mă râzgândesc. Asta vreau.

—De ce? mă întreabă cu maxilarul încleștat.

—Tocmai am ieșit dintr-o relație toxică, și nu vreau să fac greșeli pe care să le regret mai încolo.

Pentru că deja regret decizia asta.

—Simt că ne mișcăm prea repede. Știm totul unul despre altul, tu deja îmi spui că mă iubești, și ai deja planuri de viitor cu noi doi. Eu nu sunt pregătită să fac toate astea.

—Am multă răbdare, crede-mă.

—Bruce, încetează, încerc să devin serioasă și să îmi opresc lacrimile care nu par că vor să mă asculte.

—Ți-am spus că nu trebuie să îmi spui că mă iubești până nu ești pregătită, iar planurile de viitor au fost lucruri la care m-am gândit involuntar, îmi mărturisește cu un zâmbet trist pe față, în timp ce îmi mângâie obrazul.

Cu o durere înțepătoare în inimă îmi feresc obrazul de atingerea lui și privesc podeaua, căci nu îi pot susține privirea. Nu vreau să văd tristețea din ochii lui. Sunt conștientă că îl rănesc, dar îi va trece. Christine și Jane îl vor ajuta să treacă peste. Îl las pe mâini bune.

Mă strecor cu greu dintre corpul lui și perete, îndreptându-mă spre ușa închisă. Pun mâna pe cleanță, însă nu deschid ușa. Dacă deschid eu ușa, înseamnă că sunt pregătită să îl las să plece de lângă mine și nu sunt. Trebuie să fiu, dar nu sunt.

Se întoarce cu fața spre mine, dar cu privirea în pământ. Cu pași mici se apropie de mine, apoi mă privește în ochi. Durerea din ochii lui este atât de persistentă, încât simt cum inima îmi este strivită de un munte.

—Daniela...

—Bruce, te rog, spun.

Puterea mea de a-mi ține lacrimile în frâu este la limită și nu știu cât mai pot să rezist.

Acel "te rog" are două înțelesuri. O parte din mine îl roagă să termine și să plece până nu mă voi da cu capul de pereți din cauza epuizării ce mă cuprinde, iar cealaltă parte îl roagă să nu mă asculte. Să mă ia în brațe și să îmi spună că nu pleacă niciunde, că o să fie totul bine între noi și să nu mai gândesc așa vreodată.

Durerea se amestecă cu furie și mă urăsc că fac asta, dar sunt între bolovan și nicovală. Jane are nevoie de tatăl pe care nu l-a avut prin preajmă de atâta timp, dar pe de altă parte, copilul meu va fi în aceeași situație.

Își așează palma peste a mea, dar nu ca să îmi atragă atenția, ci ca să deschidă ușa. Iese pe din bucătărie, și, sub atenta mea privire, o ia pe Jane în brațe. Iese val-vârtej din apartamentul meu și simt puțină ușurare când închide ușa în urma lui. Expir cu greu aerul din plămâni și dau drumul lacrimilor, în timp ce privesc ușa maronie.

Sub privirea Sarei, mă așez pe canapea și încerc să mă calmez. Roșcata se apropie cu pași mărunți și se așează pe canapea lângă mine. Își așează mâna pe spatele meu, iar eu îi zâmbesc trist. Sunt conștientă că o pun într-o postură incomfortabilă, dar nu cred că picioarele mele ar fi fost în stare să mă ducă în dormitorul meu. În plus, inima mea se va frânge și mai mult dacă intru acolo.

—Nu i-ai spus, constată Sarah.

Mă uit la ea uimită și face semn cu capul spre masuța de cafea din fața mea pe care este așezată ecografia. Am și uitat de acea poză. Dacă Bruce ar fi văzut-o? Ce ar fi făcut diferit? Ce aș fi făcut diferit?

—Nu știu ce să fac, îi spun, frecându-mi fața cu palmele.

—Ai nouă luni la dispoziție să te gândești, îmi spune cu un micuț zâmbet și mă îmbrățișează.

Are dreptate. Am nouă luni să mă gândesc la ce voi face. Până ajung să mă gândesc la asta, trebuie să îmi dau seama cum să trec peste durerea asta, sau cel puțin să fac să pară că am trecut peste.