Directorul

Douăzeci și doi

Pășesc prima în apartamentul lui Bruce, un miros înăbușitor de tutun și alcool inundându-mi nările. Cu pași mici, intru în living cu inima cât un purice. Apolla se freacă de genunchii mei, apoi se îndreaptă spre Michael.

Îl privesc tristă pe bărbatul care stă cu picioarele pe jos și trunchiul pe canapea. Privesc în jurul meu și observ cioburile de la sticla care s-a spart acum un minut. Pe peretele alb se află o pată cu o ușoară tentă de maro. Să înțeleg că mai avea niște Jack, dar a ales să îl dea de perete.

—Bruce?

Degetele i se mișcă milimetric, însă nu primesc niciun răspuns. Mă apropii de el și îmi așez o mână pe spatele lui. Un val de căldură îmi invadează corpul și un stol de fluturi își fac de cap în stomacul meu.

—Crezi că îl poți duce la mașina ta? îl întreb pe Michael, fără să îl privesc.

Ca răspuns, Michael îl apucă de umeri și îl târăște spre ieșire. Privesc spre cei doi frați, gândindu-mă la ceea ce am de gând să fac. Sper că îl va înveseli puțin și că îl voi putea trezi când ajungem. Nici măcar nu înțeleg cum a reușit să adoarmă atât de repede. Acum două minute arunca cu sticle în pereți și acum doarme dus.

Când ajungem la lift Michael îl lasă pe Bruce sprijinit de peretele liftului și mă întreabă unde am de gând să îl duc pe fratele lui. Nu îi răspund la întrebare, întrebându-l doar dacă îi pot împrumuta mașina. Nu cred că pot să conduc Lamborghiniul lui Bruce. Nici nu știu dacă se conduce ca o mașină normală. Michael dă afirmativ din cap și mă întreabă din nou unde îl voi duce pe Bruce. Nu îi răspund concret, spunându-i doar că îl duc pe Bruce într-un loc frumos. Sper că este încă frumos. Crăciunul e chiar după colț și iernile în New York nu sunt atât de frumoase, iar un câmp cu flori care, cumva în mijlocul toamnei nu s-a ofilit, cu siguranță e pe moarte iarna.

Îl ajut pe Michael să îl așeze pe Bruce în scaun și mă urc la volan. Conduc cu ușurință prin oraș, fiind fericită că este atât de gol.

Imediat ce ies din oraș, Bruce începe să murmure ceva indescriptibil, inima mea luând-o la galop. Dacă se trezește? Cum ar trebui să îi explic că e cu mine în mașina fratelui său și îl duc să vadă un câmp? Îl privesc preț de câteva secunde, apoi îmi îndrept privirea spre drum. Buzele sale uscate se mișcă milimetric, dar el nu își deschide ochii.

Aproape că ratez semnul pe care l-a lăsat Bruce prima oară când am venit aici. Pe unul din copacii bătrâni care se află pe marginea drumul a scrijelit cu cheile cuvântul "afoni". L-a scris destul de mare ca să fie sigur că se vede, și pentru asta sunt recunoscătoare. Când mi-am dat seama ce vrea să scrie am izbucnit în râs și mintea s-a dus imediat la prima noapte pe care am petrecut-o în apartamentul lui. Nu a fost o noapte grozavă, dar a fost noaptea în care eu și Bruce ne-am apropiat. Zac a fost atât de disperat să ne țină unul departe de celălalt, că a ajuns să ne arunce unul în brațele celuilalt. Sau cel puțin, să mă arunce pe mine în brațele lui Bruce care m-a primit cu mare bucurie.

Opresc mașina și cobor, inspirând adânc aerul rece care nu este atât de poluat ca cel din oraș. Mă așez pe capotă, îmi împreunez brațele la piept și pirivesc spre orizont. Nu știu cum a găsit Bruce locul ăsta, dar mă bucur că a făcut-o. Am vrut să vin aici de mai multe ori în luna ce a trecut, dar partea rațională din mine mi-a arătat, prin durerea pe care o simt doar privind o blestemată de cană, că nu ar trebui să vin. Am de gând să îl trezesc pe Bruce, dar dacă tot am parte de câteva momente de liniște și pace, de ce să nu profit? În ultima vreme nu am avut un moment doar pentru mine. Șapte ore din zi le petrec la școală, apoi acasă îi am pe cap pe Olivia și Luke. Mama mă sună în fiecare zi, tata fiind singurul care a înțeles că nu prea am timp nici să respir, și m-a lăsat în pace. Mă sună, evident, dar o face rar. Nu că ar avea vreun efect, dar dacă aș sta cu el câteva ore la telefon ca și cu mama, nu aș mai dormi.

Locul ăsta are ceva aparte, și nu doar pentru că aici am avut prima întâlnire cu Bruce. Nu știu, dar mă simt atât de bine aici. Mă simt în sfârșit calmă- chiar dacă bărbatul pe care l-am rănit emoțional, doarme buștean în mașina de care sunt sprijinită- mă simt la locul meu. Dacă n-aș ști unde îmi e cu adevărat casa, aș spune că aici mă simt ca acasă, dar nu e așa. "Acasă" e cu Bruce, dacă sunt sinceră. Brațele lui sunt casa din care nu aș mai pleca, și totuși am făcut-o. Am complicat lucrurile atât de mult.

Ușa mașinii e trântită, zguduindu-mă odată cu mașina. Nici nu am auzit când s-a deschis. Inima o ia la goană și respirația se oprește. Privesc cu coada ochiului spre Bruce care îmi imită poziția și, la fel ca mine, nu spune nimic.

Înghit în sec și îmi fac curaj să vorbesc.

—De cât timp ești treaz? încep cu ceva simplu. Nu vreau să încep să îl interoghez în momentul în care se trezește.

—De când ai oprit mașina, îmi răspunde.

Vocea lui răgușită îmi trimite fiori prin tot corpul. Faptul că nu i-am auzit vocea și-a lăsat o amprentă pe inima mea, căci sunetul glasului său îmi alină durerea și este ca o muzică pentru urechile mele.

Știam că îmi lipsește, dar abia acum realizez cât de mult.

—Bruce, putem să vorbim?

Dă afirmativ din cap și mă privește din cap până în picioare. Deși nu se vede, îmi acopăr abdomenul cu mâinile încrucișate. Dacă e să afle mai repede, vreau să i-o spun eu, nu să își dea seama singur.

—Știu că nu sunt cea mai potrivită persoană cu care să vorbești, dar vreau să știi că îmi pare rău și îmi pasă de tine. Nu vreau să te văd așa, îi spun și mă întorc cu fața la el.

—Daniela, știu că ceea ce fac e greșit. Sunt conștient de asta, dar nu știu ce altceva să fac, spune cu disperare în glas.

Îi privesc pielea de pe brațe care se face de găină. Poate că trebuia să îi iau o haină când am plecat de la el. Nu am văzut vreo haină sau vreo pătură în mașină.

—Bruce, îmi pare rău. Nu am vrut să ajungi în starea asta.

—Sunt într-o stare perfectă, Daniela.

Serios? Acum un minut ai recunoscut că nu ești bine, iar acum te decizi să negi?

—Stare perfectă, huh? Atunci bănuiesc că sticlele goale și cele aruncate în pereți sunt ale Apollei, îl dojenesc cu o sprânceană ridicată.

—A avut o perioadă mai grea, îmi răspunde ca un copil mic.

Nu pot să îmi abțin zâmbetul amuzat. Îmi dau părul după ureche și îl privesc pe Bruce. Pot să văd o ușoară urmă a tatuajului de pe spatele lui și simt cum mi topesc picioarele. Prima oară când i-am văzut tatuajul el era adormit, iar eu practic m-am transformat într-o maimuță. Am trasat cu degetul fiecare linie de pe spatele lui, aste rezultând în trezirea morocănosului.

O stare de greață pune stăpânire pe mine și știu că m-am albit toată la față. Mai știu că oricât mi-aș dori să fiu puternică și să țin în mine, nu sunt și dintr-un moment într-altul voi vărsa chiar în fața lui Bruce. Pot da vina pe o criză de fiere sau pe ceea ce am mâncat azi, dar nu sunt sigură că mă va crede.

—Daniela...

Exact ca un declanșator, momentul în care vocea lui ajunge la urechile mele, tot ceea ce am mâncat astăzi ajunge pe pământ. Îi simt mâna lui Bruce pe spatele meu, acesta luându-mi mai apoi părul din față.

Când termin, mă șterg cu mâneca și îmi îndrept trunchiul.

—Scuze, cred că am mâncat ceva stricat, spun fără să îl privesc, căci știu că dacă mă uit în ochii lui își va da seama că îl mint.

Nu spune nimic, iar asta mă determină să să mă întorc spre el. Ochii mi se măresc când văd că în mâini are ecografia cu copilul nostru.

Brusc îmi amintesc că trebuia să merg la părinții mei și să le arăt ecografia aia nenorocită, tocmai de aceea am băgat-o în buzunarul gecii.

—Daniela, ești însărcinată?

—Nu, spun panicată.

—Atunci a cui e ecografia? glasul său e atât de răgușit că pare a fi sugrumat.

Panica din corpul meu mă determină să spun cea mai mare prostie pe care am spus-o vreodată. Și am spus multe prostii.

—A Oliviei. Olivia e însărcinată.