Directorul

Douăzeci și șase

Deschid ușor ochii și îl văd. Încă nu s-a trezit, iar eu pur și simplu simt că mor. Cu fiecare secundă care trece simt că mă sufoc tot mai tare. Am nevoie de el, am nevoie să se trezească.

Seara trecută, doctorul a venit la noi și, chiar dacă inițial nu a vrut să îmi spună nimic pentru că nu sunt ruda sau soția lui, a cedat și ne-a explicat ce se întâmplă cu el.

-Din fericire, glonțul a ratat inima cu câțiva centimetri, dar tot a ajuns la plămân. Nu trecut prin el, însă a provocat niște stricăciuni. Deocamdată, fără aparat, domnul Korilian nu poate respira singur.

-Dar se va face bine? întrebă doamna Korilian disperată.

-Din păcate, nu vă pot spune. Totul depinde de motivația domnului Korilian de a trăi, ne-a spus apoi a plecat.

Am privit în gol după aceea cam jumătate de oră în timp ce doamna Korilian se învârtea pe holul gol în care se auzeau doar pașii ei și respirațiile noastre. Dacă se auzea și respirația lui Bruce eram cea mai fericită.

La un moment dat, m-am ridicat ca băgată în priză și am intrat în salon unde Eleonora și Michael discutau cu privirile ațintite spre Bruce. Doar m-am uitat la ei și înțeleseseră. M-am așezat pe scaunul de lângă pat și l-am privit.

-Te rog, trezește-te, i-am spus. L-am implorat un timp să se trezească, apoi cu capul pe mâna lui am adormit.

-Crăciun fericit, iubitule, spun cu lacrimi în ochi în timp ce îi iau din ochi o șuviță rebelă.

Nu e nimic fericit în Crăciunul ăsta, și sper din tot sufletul că îl voi uita. Tot ce vreau acum e ca Bruce să se trezească.

Seara trecută îmi doream să intervină ceva ca să scap de cina aia sufocantă, și nu pot spune că s-a îndeplinit în cel mai rău mod posibil, pentru că știu ca se putea și mai rău. Nici nu vreau să mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla dacă Bruce nu era acolo.

-De ce nu vrei să te trezești? Acum mă pedepsești pentru că te-am rănit, nu-i așa? Tu ești, de fapt, treaz și doar glumești pe seama mea, spun și îi sărut dosul palmei.

Mă ridic și îmi trec mâinile peste față în speranța că mă va trezi puțin. Mă întind puțin, îmi prind părul și ies din salon. Tata stă pe scaun cu telefonul în mână, iar când mă vede, se ridică și mă îmbrățișează.

-Cum ești, scumpo?

-Am fost și mai bine. Mama tot nu vrea să vină?

-Îmi pare rău, Ela. Am încercat să o fac să înțeleagă, dar e-

-Îl displace pe Bruce atât de mult că nu îi pasă dacă eu sufăr. Am înțeles, spun și îmi așez mâna pe burtă.

-Știi că te iubește.

-Dar nu îndeajuns de mult. Merg să îmi iau un ceai, spun, iau sacoul lui Bruce de pe scaun și îl îmbrac.

Cobor scările până la parter și inspir adânc când ies pe ușile spitalului.

-De ce nu te trezești? întreb în timp ce mă așez pe banca goală și rece.

Mă las pe spate și îmi îndes mâinile în buzunarele sacoului. Faptul că nu pot băga întreaga mână in buzunarul stâng mă nedumirește. Prind mica cutie ce îmi stă în drum și o scot. Ochii mi se fac cât cepele când văd cutiuța acoperită în catifea albastră.

-Nu poate fi, spun uimită.

Deschid ușor cutia și privesc frumosul inel ce se odihnește în ea alături de o hârtie împăturită. Pun cutia cu grijă lingă mine și desfac hârtia pe care se află scrisul dezordonat al lui Bruce.