Directorul

Șaisprezece

Stau în fața bisericii, privind în gol. Bruce a plecat deja să o încurajeze pe Eleonora, însă eu am rămas în fața clădirii.

Când va veni vremea, eu voi spune mai mult decât un "da".

Doar asta îmi răsună în minte şi sincer, nu ştiu dacă sunt fericită sau speriată. Deşi suntem un cuplu de doar o săptămână, are gânduri serioase în legătură mine şi asta mă încântă. Dar, de asemenea nu ştiu dacă sunt pregătită să trec din nou prin toate acele sentimente.

—Ela, ce faci aici? vocea Oliviei îmi atrage atenția.

Îi povestesc totul şi reacția ei mă dă şi mai mult peste cap. Râde, mă felicită şi mă îmbrățişează. Pare că e mai fericită decât mine.

—Aş mai vrea să discutăm despre asta, dar cred că Eleonora are nevoie de tine.

Nu ştiu cu aş putea să o ajut eu, situațiile noastre fiind total diferite, dar aprob şi intru alături de sora mea. Înghit în sec când îl văd pe Bruce, dar continui să merg spre Eleonora care plânge pe micile scări din fața altarului.

Mă aşez lângă ea şi mă gândesc ce să îi spun. Ea îl iubeşte pe Jim, dar eu nu l-am iubit pe Zac, nu cu adevărat. Mă priveşte cu nişte ochii albaştri atât de trişti şi îmi pierd toate cuvintele.

Stând aşa şi privind-o îmi dau seama că nu are nevoie de cuvinte. Oricine îi poate spune că va fi bine, şi poate în adăncul inimii ştie asta, dar acum nu va crede nimic. Este cu moralul la pământ şi inima călcată în picioare. O îmbrățişez cât de strâns pot şi le fac semn celorlalți să se alăture îmbrățişării. Nu cred că îi va lipi inima la loc, dar sigur îi va face bine să ştie că toți suntem alături de ea şi o vom ajuta să se ridice.

*

—Îmi pare atât de rău că plecați, spune doamna Korilian cu lacrimi în ochi în timp ce Bruce pune bagajele în mașina.

Am stat o săptămână în plus în Los Angeles. Nu m-a bucurat că nu am mers la muncă, dar cu Angela Korilian în preajmă am și uitat că am aproape treizeci de ani. M-a răsfățat și pe mine și pe Olivia de parcă am fi propriile ei fiice. Din păcate, singura ei fiică nu a ieșit din camera ei timp de patru zile. Am încercat să vorbim cu ea, să îi arătăm că suntem alături de ea, dar nu ne-a lăsat pe vreunul dintre noi să intrăm. În a patra zi l-a lăsat pe Bruce să intre, da nu știu ce i-a spus. Când l-am întrebat mi-a spus că i-a promis Eleonorei că va rămâne între ei. 

Deși nu am arătat-o, cuvintele lui Bruce mi-au bântuit mintea tot timpul. Nu s-a comportat ciudat în săptămâna ce a trecut, dar eu da. Fiecare atingere a provocat și mai mulți fiori, fiecare sărut a trimis mai multă căldură în corpul meu și fiecare cuvânt dulce șoptit pe timpul nopții mi-a topit inima și mai mult. Și, totodată, cuvintele acelea mă fac să mă simt vinovată pentru că el mi-a spus deja că mă iubește, are gânduri serioase de viitor cu mine, iar eu nici nu m-am gândit atât de departe.

-Daniela, draga mea, ești bine? mă întreabă doamna Korilian.

Aprob cu un mic zâmbet și primesc o îmbrățișare caldă de la ea. La fel ca fiul ei, îmi intră în minte doar cu niște simple cuvinte.

-Vreau nepoței cât mai curând.

Încremenesc, și o au chicotind, însă nu știu dacă a glumit în totalitate. Bruce mi-a spus că nici în treizeci de ani nu și-a putut da seama când femeia care i-a dat viață este serioasă, și când glumește. Ce-i drept, săptămâna asta, deși a fost îngrijorată pentru fiica ei, a avut un zâmbet pe buze pentru fiecare dintre noi.

Ne îmbarcăm în avion și privesc pista care cu fiecare centimentru devine tot mai mică.

—Ești bine? vocea lui Bruce îmi atrage atenția.