Directorul

Șaptesprezece

Bruce

Cu ochii cât cepele, privesc spre bruneta din patul meu și nu știu dacă sunt confuz, șocat sau nervos. Îmbrăcată într-una din cămășile mele, Christine doarme foarte liniștită în patul care, spre fericirea mea, a adoptat mirosul Danielei, dar acum e pătat de al lui Christine.

—Ea cine e? vocea ușor răgușită a Danielei îmi dă de înțeles că este nervoasă.

—Christine, răspund fără să dau alte explicații.

Nu mă așeptam să o mai văd pe Christine. Vreodată. Speram să nu o mai văd pe Christine vreodată.

Bruneta din patul meu se ridică în fund și ne privește pe amândoi obosită. Frecându-se la ochi, se ridică din pat și vine spre noi fără să spună vreun cuvânt. Nici eu, nici Daniela nu știm ce să spunem.

Momentul în care Christine se agață de gâtul meu, e momentul în care Danielei - și sunt sigur de asta - îi răsar niște cuvinte pe care să i le spune femeii care mă îmbrățișează în fața ei.

—Mi-a fost dor de tine, Bruce, mormăie Christine în scobitura gâtului meu.

—Christine...

Nu știu ce să spun, sau ce să fac. Pot simți privirea arzătoare a Danielei, dar nu pot să fac nimic. Sunt șocat să o văd pe Christine aici, și urăsc că nu pot să o dau jos de pe mine. Urăsc că recunosc asta, dar mi-a fost dor de Christine, indiferent de prostiile pe care le-a făcut.

—Bruce?

Vocea femeii pe care o iubesc mă trezește la realitate. O privesc și îmi vine să mă bat când văd dezamăgirea din ochii ei. Îmi dau seama cum arată acest lucru. O femeie atrăgătoare doarme în patul meu, iar când mă vede se aruncă în brațele mele și îmi spune că i-am lipsit.

Îmi pun mâinile pe talia lui Christine și încerc să o dau deoparte, dar ceva mă oprește. Pătura de pe patul meu se mișcă, și, cum nu cred că e Apolla sau vreo fantomă, mă îndrept spre pat. Acțiunea mea o forțează pe Christine să se îndepărteze de trupul meu, însă mă însoțește spre pat alături de Daniela care a observat și ea ușoara mișcare a păturii.

Privesc șocat mica ființă ce se află în fața mea, ce doarme înfășurată în unul din tricourile mele, care îi e atât de mare că ar putea să înoate în el.

Daniela

Încremenesc când ochii îmi ajung pe fetița ce își deschide cu greu ochii căprui. Ochii micii făpturi sunt identici cu ai lui Bruce, ceea ce îmi înfige un cuțit în inimă. Bărbatul se uită in ochii mei, transmițându-mi că nu e copilul lui, iar eu doar privesc înapoi fata ce se freacă la ochi. Orice mi-ar spune, oricât mi-ar spune, nu poate să nege. Ăla e clar copilul lui. Seamănă prea mult cu el. Nasul, gura, ochii, culoarea părului, până și urechile sunt identice. Fetița este clar copilul celor două persoane din stânga mea.

Mica fata încearcă să spună ceva, dar adoarme instant la loc.

Îmi ridic privirea spre Bruce care pare fascinat de copilul ce i se află în față și simt cum mi se adună lacrimile în colțurile ochilor. Mama fetei se apropie de Bruce și își prinde fetița de mâna micuță, așezându-și cealaltă mână pe umărul lui Bruce.

—Numele ei e Jane, șoptește Christine, îndeajuns de tare încât să aud și eu.

—I-ai pus numele Jane?

Și el și-a dat seama. Bruce știe că este fiica lui și nu poate să nege.

—Știam cât de mult îți place numele, așa că ăsta a rămas. Bineînțeles, mama practic m-a forțat să îi pun numele Alba, dar toți o strigăm Jane.

—Jane Alba Coll? întreabă Bruce, strâmbând din nas.

—Jane Alba Korilian, ochii lui Bruce încep să strălucească și simt cum un alt cuțit imi este înfipt în inimă.

Momentul în care copila din pat se rostogolește pe burtă sub privirile părinților săi, o văd. O familie care ar putea fi fericită dacă eu aș ieși din peisaj. Nu am ce căuta aici. Bruce, clar încă simte ceva pentru Christine, iar acum au o legătură și mai strânsă decât avem noi. Au un copil împreună.

Mă îndepărtez cu grijă de cei trei și ies din cameră. Trec pe lângă Apolla care încearcă să îmi sară în brațe, dar pașii mei grăbiți o împiedică. Mă îndrept cu pași rapizi spre lift. Apăs pe butonul ăla nenorocit de vreo trei ori pănă ajunge liftul. Intru și îi mulțumesc lui Dumnezeu că e gol. Mă privesc în oglindă și nu îmi place ce văd. Lacrimile îmi curg de-a lungul feței palide, ochii îmi sunt roși, triști și se poate citi dezamăgirea în ei. Nu sunt dezamăgită de Bruce - era evident că nu știa că are o fetiță- sunt dezamăgită de mine însămi. Chiar am crezut că pot intra dintr-o realție toxică într-o relație perfectă? Nu există așa ceva, deși a fost frumos cât a durat.

Un gând fulgerător îmi trece prin minte și îmi privesc reflexia șocată. Doamne, te rog, fă asta imposibil.

Ies din lift și fug din bloc spre strada goală. Îmi scot telefonul și îl sun pe Luke. Pe el mă pot baza la orice oră din zi sau noapte.

—De ce dracu' suni la ora asta, nebuno?

Deși încerc să mă abțin, când îi aud vocea izbucnesc în lacrimi. Am ținut prea mult în mine. A fost prea mult, așa că am explodat.

—La dracu'! Unde ești?

Printre plânsete reușesc să pronunț numele lui Bruce, dar nu știu pentru ce. Am vrut să îi spun unde sunt sau să îi spun ce am pățit? Poate amândouă.

Mă așez după tufișul din fața clădirii și îmi continui criza de plâns. Pentru o psiholoagă, nu sunt foarte stabilă emoțional. Niciodată nu am fost. Inima vrea să îmi explodeze în piept, și eu trebuie să o țin sub control. Dacă nu sunt în stare să fac asta?

*

Privesc spre micile obiecte de pe măsuța de cafea din mijlocul sufragerie. Am făcut un singur lucru de când am ajuns acasă. Nu am fost în stare să fac altceva. Dormitorul este îmbibat în parfurmul lui și am vreo trei tricouri de-ale lui acolo, iar bucătăria are amintiri din ultima noastră dimineață în apartamentul meu. Este patru dimineața, în două ore ar trebui să mă trezesc să merg la noua mea slujbă, apoi să o iau pe Sarah de la școală și să pregatesc rapid ceva de mâncare, apoi să îmi continui ziua cu zâmbete, pentru că le-am promis alor mei că îi voi vizita când mă întorc.

Am toate astea de făcut și totuși continui să stau pe canapea și să mă holbez, cu genunchii la piept, la cele patru teste de sarcină. Trei dintre el îmi spun că sunt însărcinată, al patrulea este încă nedesfăcut. Are rost să îl mai fac? Dacă arată că nu sunt însărcinată, nu ar schimba cu absolut nimic ceea ce oricum nu cunosc cu certitudine, nu-i așa? Dacă ar spune că nu sunt însărcinată, aș bate drumul până la un doctor. Și dacă el ar confirma că sunt însărcinată? M-ar felicita pe mine și pe tatăl copilului meu, iar eu nu pot să mă gândesc ce îi voi spune lui Bruce. Nu acum, cel puțin.

—Ți-am adus un suc de portocale. Deci?

Arăt cu capul spre cele trei teste de sarcină. Olivia și Luke se uită la ele și apoi își întorc privirile spre mine. Se pun amândoi lângă mine, amândoi așezându-și palmele pe spatele meu și privesc spre blestematele alea de obiecte la fel ca mine.

Ce dracului mă fac eu acum? De ce a trebuit să rămân însărcinată acum? Acum când Christine s-a întors la Bruce cu o fetiță, să merg și eu la Bruce cu burta la gură ar fi penibil, dar nu pot să ascund asta de el.

—Ce mă fac? îi întreb pe cei doi de lângă mine. Poate unul din ei are răspunsul.

Nu primesc niciun răspuns. Exact ca și mine, mintea lor e complet goală când vine vorba de situația asta.

Ce fac?