Speranță târzie

Capitolul 3. Alena

- Hai să mergem! Soarele încă nu a apus, o îndeamnă vocea bărbătească pe care o aude undeva în spatele ei. 

Întoarce capul spre locul acela, dar tot ceea ce vede este o mască neagră, asemănătoare cu o ceață deasă din tipul furtunii.

- Unde ești? șoptește ea privind spre umba care începe să dispară.

Inima îi bate cu putere, urechile i se înfundă, iar un ușor tremur îi agită corpul. Întinde brațele dorindu-și parcă să se prindă de umbră, apoi încearcă să pășească, însă picioarele nu vor sub niciun chip să o asculte. Rămân înțepenite, bine înfipte în pământ.

- Haide! O cheamă aceeași voce bărbătească plină de mister.

- Vin imediat! Așteaptă-mă?

Piciorele ei se urnesc cu greu din locul lor, și pornesc spre umbra care se strecoară printre copaci. Când ajunge foarte aproape de ea, umbra mișcătoare se transformă brusc într-un bărbat înalt, spre care-și întinde din nou brațele pentru a-l îmbrățișa. Reușește pentru o fracțiune de secundă să-l atingă și să-i zărească chipul acela întunecat. Negru și întunecat. Apoi bărbatul se transformă din nou în umbră, și  dispare iar în peisajul devenit alb. Ochii aceia negri încep să o mistuie pe interior. Privește cu disperare în jurul ei și simte că îi este frig. Se uită nedumerită spre piciorele ei goale care stau ascunse sub blana rece de zăpadă.

- Nu! Nuu!!

Un zgomot ușor o face să tresară și să deschidă ochii speriată. Se ridică în fund, în mijlocul patului, și ascultă cu atenție zgomotele care se vin dispre hol. Aude cheia cum se întoarce în broască, un fâșâit ușor, niște pași apăsați care traversează holul lung, apoi o clanță rece, un scârțâit de balamale, și apoi liniște mută.

A lipsit toată noaptea!... își spune ea în gând, privind spre fereastră. 

Încă nu s-a luminat de ziuă. Dacă s-ar strădui un pic ar mai prinde o oră de somn, doar că visul acela care se repetă iar, și iar, nu-i dă pace. 

Renunță astfel la ideea foarte tentantă de a dormi, și coboară leneș din pat, pornind spre ușa în spatele căreia se ascunde o micuță baie. Poate că dacă încăperea nu ar fi fost dotată cu un duș improvizat, o toaletă și o chiuvetă, ar fi semănat mai degrabă cu o debara. Este mulțumită totuși, având în vedere că la ea acasă nu există o astfel de încăpere, fie ea cât o debara.

Se strecoară sub dușul rece, gândindu-se la mama ei. Știe că nu-i va fi ușor să o convingă să renunțe la slujba acea mizeră de la club unde muncește dintotdeauna. În curând ea nu o va mai putea ajuta. Nu va mai avea timpul necesar să o facă.

Toată săptămână a susținut interviuri peste interviuri, ba cu HR-ul, ba cu Directorul Financiar, ba cu Directorul nu știu care.  Nici ea nu mai știe cu câte persoane a discutat, de parcă urma să se angajeze la NASA, nicidecum la o fima modestă, recomandată cu mult entuziasm de către profesorul ei de Economie.

Ieri după-amiază, când a fost anunțată să se prezinte urgent la birou, aproape că a sărit în sus de bucurie. Norocul ei că aglomerația de pe stradă nu-i permitea să se desfășoare așa cum simțea.

Este totuși o tipă absolut normală, care nu iese cu nimic în evidență, chiar dacă ar vrea.

Nu este exagerat de frumoasă, cel puțin asta crede ea, este foarte slabă, zilele în care nu mânca aproape deloc și-au pus amprenta pe silueta ei, este destul de înaltă, probabil aici l-a moștenit pe tatăl ei necunoscut, iar culoarea părului este la fel cu a celor peste 90% din populația globului. Un șaten închis la fel de șters precum hainele ei vechi și prea mult purtate.