Speranță târzie

Capitolul 17. Renunțare

Momentul de liniște pe care Albert a reușit să-l instaleze odată cu plecarea lui, a dispărut brusc atunci când telefonul aflat pe măsuța de cafea a început să sune strident. Demien abia a apucat să-și facă un duș rece și să-și schimbe hainele murdare.

- Derrik s-a activat, îi comunică Eddie prin aparat. Într-o oră este aici.

- La dracu! Alena este singură acolo.

- E mare și cred că se descurcă, comentează Eddie strâmbând din nas. Trebuie să schimbăm planul. Nu avem timp suficient pentru a acționa.

- Nu schimbăm nimic, cel puțin momentan. El știe doar ce vrem noi să știe. Ajung și eu în câteva minute.

Demien închide apelul înainte ca fratele său să mai adauge ceva. Gândurile negre încep să-i întunece din nou privirea și se stăpânește cu greu să nu o rupă la fugă pe drumul pe care a venit. Să te comporți ca un om normal, îi răsună în minte cuvintele lui Albert. Înjură în gând sentimentul de neputință care îi umple sufletul atunci când șoferul care abia a închis portiera, pornește agale spre locul său de la volan. Îi urmărește mișcările precum ar urmări un film care se derulează în reluare, după părerea lui, și abia dacă poate să-și ascundă nervozitatea.

- Mă grăbesc! răsună vocea lui care se vrea a fi calmă.

Sângele începe să-i clocotească în vene cu fiecare metru de șosea înghițit de mașina turată la maxim. Probabil privirea lui comunică mult mai bine decât tonul pe care-l folosește determinându-l astfel pe tipul de la volan să-i ducă la îndeplinire dorința... Sau cel puțin să încerce.

Același lucru se întâmplă și cu Alena atunci când privirea ei se ridică din foile pe care le studia cu interes de câteva ore bune. Sângele ei și-a dublat brusc volumul ajungând la cote alarmante atunci când îl vede pe bărbatul care o privește nemulțumit.

- Ce dracului cauți tu în biroul meu? spune Derrik aceleași cuvinte care îi trec și Alenei prin minte. Ce ai făcut cu spațiul meu?

- Pardon! spune aceasta mult prea calmă având în vedere situația în care se află.

Probabil vocea ei nu reușește să transmită ceea ce simte cu adevărat și nici nu-l impresionează, așa cum se aștepta ea, pe blondul care stă în picioare în mijlocul încăperii și se uită insistent în jurul său.

- Ce dracului cauți aici?

De data asta vocea lui Derrik nu mai transmite uimirea acestuia, și nici curiozitatea. Este din nou acea voce dură, menită să transmită frică celui care o aude...

- Aici este biroul meu, răspunde Alena cu un aer inocent. Dacă te mai pot ajuta cu ceva... Știi, eu am puțină treabă și nu-

- Ce dracului cauți aici? repetă Derrik ieșit din minți. Vocea lui se aude două etaje mai jos, dar nimeni nu se află acolo ca să o audă. Joanna tocmai a coborât la parter ca să ceară informații despre Demien direct de la sursă. Emma încă nu s-a întors din pauza de masă...

- Ți-am răspuns deja la această întrebare, spune Alena uimitor de calmă.

Oricine ar fi fost în locul ei nu se comporta așa. Calmă. Calculată. Ușor naivă, chiar.

Abandonează totuși dosarul pe care încă îl mai ținea în mâini, se ridică ușor de pe scaunul pe care stătea relaxată și pășește la fel de ușor spre Derrik. Nu face mișcări bruște. Este precum o umbră care abia atinge podeaua. Se oprește la o distanță de doi pași în fața bărbatului amețit de curajul nebunesc pe care femeia aceasta reușit cumva să-l dobândească între timp. Același curaj îl regăsește și în privirea ei de gheață. Ochii maronii ai șatenei se fixează în ochii lui albaștri. Ea este nevoită să-și dea capul ușor pe spate datorită înălțimii mult inferioare celui care o privește amuțit. Priveliștea este una destul de nepotrivită având în vedere istoricul celor doi. Parcă el era vânătorul. Parcă el era cel care o domina pe ea. El era cel înalt. El era bărbatul. El era puterea. El era pedeapsa ei. De departe așa pare. Însă realitatea este copleșitoare.