Speranță târzie

Capitolul 27. Alex

Soarele a apus de mult lăsând lumina lunii să-și pună amprenta pe cerul înstelat. Noaptea a cuprins dealurile din jur, copacii umbriți și iarba strălucitoare. Căsuța albă pare dintr-o dată murdară. Camera este slab luminată, în ciuda lustrei care împrăștie raze calde prin toate colțurile întâlnite în cale. Joanna oftează adânc privind îngrijorată spre prietena ei. Nu știe cum vor ieși din această situație. Nu are nicio soluție.
Parcă toate speranțele ei au dispărut odată cu aflarea numelui acelui idiot care le-a răpit. Nici în cel mai negru coșmar al ei nu bănuia cine este... Cum de și-a permis acel băiețaș, un simplu șofer dealtfel, să facă un asemenea plan? Și mai are tupeul să spună că este cea mai bună soluție. Că prin gestul său a salvat viața mai multor persoane... de parcă îl crede cineva.

Gândurile negre o obosesc pe Joanna și o trimit în lumea viselor alături de prietena ei care doarme deja de mai multe ore. Somniferul ,,primit", cu complicitatea asistentei, au făcut-o să lipsească din lumea reală.

Abia spre dimineață, când rezele soarelui au împrăștiat bezna nopții, Alena se ridică în picioare și privește speriată în jurul ei.

- Este în regulă! spune Joanna cu vocea răgușită. Nu am ajuns acasă la noi, suntem...

- Ce s-a întâmplat? Iar am leșinat!

- Ești bine. Ai dormit.

- Ce facem aici?

- Încă nu știu. Momentan așteptăm.

Răspunsul, destul de sincer dealtfel, nu o îngrijorează prea tare pe Alena. Aproape că nici nu l-a auzit, atenția ei fiind alocată obiectelor din jur. Își amintește vag că parcă a mai văzut undeva acest loc. A mai fost aici, în această cameră. Cu mult timp în urmă...

- Hei! Ești ok? Cum te simți? se interesează Joanna privind-o atent.

- Sunt bine. Vreau doar să ajung mai repede acasă. Nu-mi place locul ăsta, încearcă șatena să ascundă adevăratul motiv pentru care ar vrea să fie acasă, acela că poate prin cine știe ce minune, o va vizita Demien.

- Idiotul de Alex nu mi-a spus. A plecat pur și simplu fără să anunțe. Cred că a primit un mesaj important, comentează Joanna gânditoare. Crezi că este adevărat ce a spus despre răpirea noastră? Stai un pic, tu dormeai...

- Probabil că este. Habar n-am! continuă să mormăie Joanna privind în gol.

- Ce anume a spus despre.... Am fost răpite??!! strigă Alena îngrijorată.

O amintire trecută, pe care o credea uitată dealtfel, i-a trecut grăbită prin fața ochilor făcând-o să se scuture înfrigurată.

- Într-un fel...

- Ce tot spui tu acolo?

- Stai liniștită, spune Joanna apropiindu-se de ea. Totul este în regulă. Alex a considerat că trebuie să venim aici fără să știe nimeni. El zice că aici suntem in siguranță.

- În siguranță!!

- Băieții au nu știu ce probleme și...

- Demien?

- Tu asculți până la capăt ce naiba vreau sa zic... Ufff!! De fapt ce a zis el...

- Ce a zis?

- Să nu mă mai întrerupi... Sunt prea obosită ca să fiu coerentă. Ideea este că Derrik l-a angajat pe Steve ca să omoare pe... cineva, și Alex s-a gândit că noi trebuie să fim aici ca să nu pățim ceva rău...

Încercarea Joannei de a sintetiza toate informațiile primite ieri și în același timp să o protejeze pe Alena prin omiterea anumitor lucruri pe care e mai bine să nu le știe, o epuizează efectiv.