Speranță târzie

Capitolul 24. Singurătate

Un sunet strident îi alungă somnul prelungit și o determină să-și deschidă brusc ochii, însă pleoapele ei sunt mult prea grele și nu reușește sub niciun chip să vadă dincolo de ele. Același întuneric rece și aceeași liniște întreruptă la intervale egale de un sunet ritmat o împiedică să ghicească unde se află. Încearcă în zadar să-și amintească ceva din trecutul ei. Ceva care ar putea să o ajute să se regăsească. Să înțeleagă ce se întâmplă acum cu ea.

Aude un foșnet înfundat urmat apoi de câteva șoapte neînțelese. O altă voce la fel de joasă și la fel de necunoscută se aude de undeva din dreapta. Nimic din ceea ce se străduiește să facă nu-i reușește. Și-a mișcat degetul de la o mână, apoi capul, a încercat și piciorul. Totul este înțepenit. Și buzele... Și ochii... Și lumea în care se zbate.

Poate dacă ar reuși cumva să deschidă gura încleștată pentru a elibera cuvintele care îi trec acum prin minte... Hm! Ce se petrece oare în jurul ei? De ce este atâta agitație? O ușă se deschide brusc, apoi se închide la loc la fel de brusc.

- Cred că se trezește, se aude o voce de femeie care i se pare oarecum cunoscută.

- Așa este, confirmă o alta, de data asta una bărbătească.

Este atât de aproape de ea încât îi simte respirația. Își amintește că a mai auzit-o undeva. Nu este la fel de familiară că prima, dar sigur o cunoaște. Mintea ei curioasă răsfoiește de zor printre amintiri...

- Merg să-l chem pe Demien, spune aceeași voce feminină.

Numele Demien are efectul comutatorului acționat în poziția pornit. Filmul evenimentelor petrecute în viața ei încep să i se deruleze cu repeziciune în minte.

Întâlnirea din metrou, apoi cea din parc, momentele petrecute la firmă, clipele frumoase și cele mai puțin frumoase care i-au schimbat cumva destinul. Își amintește de Joanna, de mama ei, de Emma și de toți ceilalți oameni pe care i-a cunoscut. Trece cu repeziciune peste scena din club. A rămas surprinsă atunci de atitudinea lui. De felul oarecum brutal în care s-a debarasat de cele două tipe care îl însoțeau. Nu a înțeles imediat care a fost motivul acelei reacții în urma căreia el s-a făcut nevăzut...

Apoi a asistat, fără să vrea, la discuția pe care o purta chiar cu mama ei, pe holurile întunecate ale clubului.

Cuvintele acelea i se repetă de mai multe ori în minte. Simte din nou emoțiile pe care le-a simțit și atunci... în întuneric..."Viața ei a devenit cumva viața mea", spunea el cu vocea suprimată. "Sunt terminat atunci când o văd că suferă. Am văzut cât de rău i-am făcut. De ce simt asta?" 

Cele câteva secunde cât a fost martora acelei discuții au trimis-o brusc într-o altă lume. Au făcut-o să înțeleagă care este de fapt cauza stărilor ei mult prea confuze.  De ce este atât de emoționată atunci când îl vede. De ce trupul îi tremură atunci când îi simte prezența...

Aude o ușă deschizându-se încet, urmată apoi de câțiva pași care se apropie grăbiți, un scârțâit de balamale noi, câteva șoapte și mai multe foșnete.

Se străduiește din nou să deschidă ochii, dar parcă sunt sudați. Trupul ei simte prezența lui. El este aici!

- Suntem prea mulți, se aude la un moment dat vocea bărbătească de mai devreme.

Mintea ei o asociază imediat cu vocea lui Steve. Ce dracului caută fratele ei aici? Parcă era plecat? Ce s-a întâmplat în tot acest timp cât ea a dormit?

Își amintește că a ajuns cu greutate la toaleta clubului. Durerea din piept i s-a acutizat, iar nevoia de aer a doborât-o efectiv la podea. Apoi... nu mai știe nimic. Nu știe cum a ajuns aici. Mirosul înțepător, zgomotul aparatelor, precum și șoaptele celor din jurul ei sunt suficiente indicii pentru a înțelege că se află într-o cameră de spital.