Speranță târzie

Capitolul 5. Întâlnirea

- Du-te dracului de idiot ce ești! Țipă Albert frecându-și pumnul rănit. Ți-am spart dinții măcar? Ce cauți în mașina mea?

Albert înjură de mama focului privind încruntat spre străinul care își presează buza cu degetele de la mâna stângă, într-o zadarnică încercare de oprire a sângerării.

- Bună primire, n-am ce zice, mormăie acesta printre dinți, preocupat mai mult de căutarea unui plasture. Știe că are o cutie în buzunarul rucsacului, pe care se chinuie să și-l ia din spate cu cealaltă mâna.

În tot acest timp, Albert îl urmărește la fel de încruntat. Cum dracului a avut tocmai el ghinionul să ajungă primul în parcare? Poate că dacă întârzia un pic, nu se mai pricopsea cu cerșetorul ăsta pe cap...

Observă, sau mai bine zis simte, cu surprindere dealtfel, că cerșetorul nu miroase așa cum se aștepta el să miroase un om al străzii. Adică să duhnească a gunoi, mortăciuni, sau cine știe ce alte băuturi spirtoase. Omul ăsta miroase mai degrabă a... iarnă. A zăpadă proaspăt ninsă. A aer curat de munte...

- Îți spun de la bun început că nu te duc la mine acasă, continuă el zicând exact opusul a ceea ce simte. Uite, ia banii ăștia și mergi la hotel. Azi nu am chef de tine. Nu am chef de nimeni. Pricepi!

Demien reușește până la urmă să găsească un pansament cu care își presează buza spartă. Se uită mirat la profilul prietenului său și aproape că-i vine să-i dea o palmă peste ceafă, așa cum îl alinta în copilărie. Oare nu l-a recunoscut? Ori face pe nebunul! În felul ăsta vrea el să se răzbune pentru dispariția lui?

- Nu-mi place la hotel, spune Demien prefăcându-se obosit.

- Ce-mi pasă mie? Du-te unde vrei, dar la mine acasă nu ai ce căuta! Punct.

Albert se uită amenințător la bărbatul din dreapta lui, dar nu reușește să-i vadă chipul deoarece acesta se ferește intenționat, aruncându-și privirea pe geamul din dreapta. Acesta rămâne însă cu ochii pe el, analizându-l cu mare atenție. Cămașa-tricou din in negru pare să fie nouă. Degetele de la mâna cu care își ține bandajul, sunt lungi și curate, unghiile bine îngrijite, iar mâneca ușor căzută îi lasă la vedere câteva linii negre care reprezintă terminațiile unui tatuaj.

Cum dracului de a crezut că este un cerșetor? Probabil din cauza pletelor lungi și negre care îi ating umerii scheletici. Sau a barbei lui mult prea neagră și stufoasă.... Și când își amintește că mai devreme l-a confundat cu Demien, îi vine să-și tragă două palme... Ce o fi fost în capul lui? Cu siguranță a luat-o razna. Îl vede pe prietenul său în fiecare bărbat de pe stradă. Își amintește despre biletul pe care l-a citit mai devreme și se enervează iar.

- La dracu', la dracu', la dracu'!

Strigă disperat lovind volanul cu podul palmelor. Își sprijină fruntea de partea de sus a cercului negru din piele, și rămâne așa, neputincios, mormăind cuvinte neînțelese.

Demien se întoarce spre el și îl privește încruntat. Prietenul său chiar nu l-a recunoscut?...

Când el a plecat, erau amândoi niște puștani, cu puțin trecuți de douăzeci de ani. Prietenia lor s-a zdruncinat puțin atunci când el s-a îndrăgostit. Au avut multe discuții în contradictoriu. S-au certat ca doi străini. S-au bătut ca doi nebuni. Însă niciodată nu a fost ceva serios. Întotdeauna se împăcau. Nu adormeau niciodată supărați unul pe celălat. Așa i-a crescut tatăl său.

Își amintește și acum vorbele lui, atunci când a intrat pe ușa casei ținând de mână un copil murdar, ,,Să nu-l superi niciodată. De azi înainte Albert este fratele tău. Ai înțeles!"