Speranță târzie

Capitolul 9. Speranță

- Crezi că așteaptă pe cineva?

Întrebarea Joannei îl face pe Albert să privească în direcția indicată subtil cu bărbia ei fină. Ochii i se lovesc de profilul lui Derrik care stă așezat la câteva mese depărtare de ei. Pare preocupat cu ceasul de la mână. Sau mai degrabă, neliniștit.

- Cu siguranță, spune fără să se mai gândească. Scuze! Nu am vrut, adaugă imediat cum zărește sclipirea din ochii Joannei...

- Este în regulă. Nu mă așteptam la altceva din partea lui. Așa a fost întotdeauna, doar că eu nu am vrut să cred.

- Când iubim nu prea mai judecăm corect. Suntem orbi, surzi și muți în același timp.

Încercarea lui Albert de a găsi o justificare pentru felul în care ea a acționat, nu rămâne fără rezultat, chiar dacă Joanna nu-i arată în niciun fel că a recepționat vorbele lui. Ea speră că într-o bună zi va uita tot ceea ce vrea să uite. Se va împăca cu ideea că cel pe care îl iubește ca o fraieră nu o merită. Va abandona aceste sentimente care îi macină sufletul rănit.

Doar Albert știe că această femeie minunată care acum îi evită privirea, va avea un loc special în viața lui. Știe că el va face tot ce-i stă în putință pentru a-i vedea din nou zâmbetul acela fermecător pe care l-a visat noaptea trecută. Nu-l interesează dacă ei îi pasă. Vrea să o facă fericită. Vrea să alunge tristețea din ochii ei tulburător de verzi.

- Ai iubit vreodată? aude ca prin vis, vocea ei minunată.

Joanna este surprinsă de noua curiozitate care i-a năpădit mintea, dar își revine imediat fiind convinsă că numai discutând despre altcineva poate uita de starea jalnică în care ajunge de fiecare dată când își amintește dimineața aceea... Când își amintește de el.

- Nu cred!

Răspunsul lui Albert îl trimite pe acesta cu gândul la relațiile pasagere pe care le-a avut. Abia acum realizează că niciodată nu a fost pus într-o asemenea postură. Să nu vadă sau să nu mai audă nimic. Tot timpul a fost conștient. A acționat normal, chiar dacă pretindea de fiecare dată că iubește. Acum parcă...

- Adică nu ai avut niciodată o iubită? intervine Joanna alungându-i închipuirea care începea să prindă contur.

- Normal că am avut, se apără el privind stingher prin restaurant.

O rochie închisă la culoare, destul de familiară dealtfel, i se afișează în raza vizuală. Ochii i se opresc brusc pe chipul șatenei care pășește hotărâtă în direcția lor. După câțiva pași cotește însă la dreapta, printre mesele așezate paralel cu masa lor, îndreptându-se direct spre masa lui Derrik.

- Spune-mi că nu este Alena, i se adresează Joanna privind și ea spre șatena care se așează timid pe scaunul din fața bărbatului nerăbdător care o soarbe din priviri. Ce dracului fac ăia doi?

- Sper că nu fac ceea ce vrea Derrik să facă! spune Albert apăsat și destul de confuz. Pentru ea pot să bag mâna în foc că nu este ceea ce pare, însă pentru Derrik nu aș paria niciodată. Oare Demien știe că cei doi se află acum, aici? adaugă fără să-și dea seama, sperând totuși că nimic din ceea ce vede acum cu ochii minții, nu este adevărat.

- Ce-i pasă lui Demien?

Curiozitatea Joannei nu este una prefăcută. A simțit și ea că între prietena ei și brunet există ceva. Ceva ce ea încă nu poate explica. Speră că răspunsul lui Albert va face ordine în gândurile ei încurcate.

- Îi cam pasă, deși nu vrea să arate, rostește bărbatul îngândurat. A pornit o luptă cu el însuși, dar sunt sigur că va pierde. Eu încă mai sper că el nu a uitat ce fel de om este... Crezi că prietena ta a pornit un război propriu cu inamicul nostru? schimbă subiectul realizând abia acum ce gafă mare a făcut.