Speranță târzie

Capitolul 16. Plecarea

- Nu a ajuns acasă, spune Albert neliniștit. Ești sigur că nu a plecat cu mașina? îl întreabă a nu știu câta oară pe Christian privindu-l cu speranță.

- L-am trimis pe Luca să-l urmărească. L-a pierdut însă după vreo doi kilometri de mers pe jos.

- Tipic lui Demien, mormăie Albert descurajat. Nu știm unde este?

- Am căutat la spitale, poliție, centrele de adăpost. Nu apare înregistrat nicăieri.

- Crezi că este bine?

Întrebarea acestuia îl debusolează un pic pe Christian. Încă din momentul în care a aflat adevărul despre tot ceea ce s-a întâmplat în trecut, despre fiica lui care este adevărata lui fiică, despre cei trei frați pe care el îi consideră nepoții lui, chiar dacă sunt doar copiii cumnatului său. Despre Mark știa că este al lui. A aflat cu totul întâmplător, și mult prea târziu pentru a se comporta precum un tată. Acum simte că ceva s-a schimbat. A devenit cumva părintele tuturor. Omul responsabil care trebuie să-i apere de totul răul din lume. El nu mai are un singur copil acum, are cinci. A înțeles rostul cuvintelor pe care John i le tot repeta zi de zi. Copiii aceștia vor fi uniți la un moment dat. Vor fi o familie...

- Este bine, spune răspicat privindu-l în ochi pe nepotul său.

- Lyla ce face?

- Și ea este bine. Am vorbit un pic ieri, înaintea de a pleca de aici. Povestea asta a cam dat-o peste cap, dar este bine.

- Și tu?

- Cred că a sosit presa, anunță acesta privind spre ușa de la intrare. Merg să-i conduc în holul mare.

- Ok. Vin și eu imediat cum ajunge Alena.

Astăzi este programată conferința de presă, mai exact în câteva minute. După ce au stabilit împreună cine ce are de făcut, și-a văzut fiecare de viața lui. Sau măcar au încercat. Albert s-a agitat toată noaptea căutându-l ca un disperat pe Demien. Habar nu are cum a fost posibil ca acesta să dispară, iar. Christian și-a trimis toată echipa în căutarea lui. Totul a fost însă în zadar. Nimeni nu a reușit să-l găsescă... Oare istoria se repetă?...

- Bună! salută Alena apropiindu-se de el, făcându-l astfel să tresară necontrolat. Nu ești în apele tale?

- Îți povestesc eu, hai să mergem!

Pornește nervos spre holul mare, acolo unde este organizată marea întâlnire cu presa. Nu vrea ca vestea dispariției lui Demien să o turmenteze cumva pe Alena. Ea trebuie să fie lucidă. Trebuie să fie sigură pe ea. Să fie puternică. Derrik va fi cu ochii pe ecrane și ar putea interpreta negativ și cea mai mică bâlbă a ei. 

Albert o analizeză rapid cu coada ochiului și pare mulțumit de ceea ce vede. Îngrijorarea instalată pe chipul ei perfect este ascunsă bine de un zâmbet reținut. Teama din ochii ei maronii, care îi trădează starea emoțională în care se află, este măturată la intervale egale, de genele lungi și negre. Părul îi este prins într-un coc la ceafă, făcând-o să pară mai matură decât este în realitate. Taiorul negru are menirea de a-i ascunde foarte bine umerii scheletici, iar fusta conică, care depășește cu două degete linia genunchilor, o tranformă într-o femeie ambițioasă, sigură pe ea, pregătită să se lupte și cu morile de vânt, dacă este nevoie. 

Felul în care pășește alături de el, îi inspiră acestuia încredere. Liniște. Siguranță. Îl fac să uite pentru o clipă de fratele brunet, cel mai sălbatic dintre ei, precum și de reproșurile celuilalt frate brunet, absent și el. Gândurile lui se opresc la șatena de lângă el, pe care o admiră din ce în ce mai mult pentru felul ei de a fi.