Speranță târzie

Capitolul 8. Prăbușire

Gândurile întortocheate ale Alenei au construit un adevărat labirint în jurul celor doi ochi negri pe care a apucat să-i zărească atunci când purtătorul lor a trecut în grabă pe lângă ea. 

Primul ei instinct a fost acela că individul nici măcar nu a observat-o, dar inima ei care bătea speriată precum o vrăbiuță în mâinile unui băiețel neobrăzat, a convins-o până la urmă că se înșeală. Poate să jure că el a văzut-o. Ba chiar a analizat-o cu mare atenție în cele câteva secunde cât s-au aflat în aceeași încăpere. Apoi el a dispărut în biroului lui Albert, cu tot cu privirea lui neagră și chipul dur. Frumos și dur.

Este același chip pe care Alena îl vede până și în cel mai profund somn al ei. Îl vede când e trează. Îl vede când citește. Îl vede peste tot și întotdeauna. Aproape că a devenit cea mai fidelă imagine a ei. Păcat însă că nu are curajul să treacă la următorul nivel. Nici măcar nu poate să se gândească la așa ceva. Tipul acela superb nu se va opri niciodată din drumul lui pentru a-i permite ei să-l... atingă.  Să-i vorbească... Sau să-l privească.

Oftează adânc și încearcă să se concentreze pe altceva, dar nu reușește. Mintea ei se agață în continuare de ochii aceia negrii.

Sunt câteva ore bune de când a intrat în această stare de letargie. La un moment dat, apariția Joannei chiar reușise să o trezească, dar graba acesteia de a dispărea pe aceeași usă neagră, a aruncat-o din nou în negură. Până și timpul petrecut de cei trei dincolo de peretele incredibil de alb, o omoară de-a dreptul. Ce dracului fac ei acolo? Și de ce Joanna s-a comportat de parcă nu ar cunoaște-o? Oare așa se va întâmpla de acum în colo? Vor fi două străine. Face asta pentru că îi este rușine cu ea?

Își scutură capul încruntă alungând închipuirea rebelă pe care nu o recunoaște. Joanna nu o va renega niciodată...

Atenția îi este captată de sunetul strident al telefonului aflat pe biroul ei. Nici măcar nu știa că deține așa ceva. Se uită îngrijorată la aparatul negru care zbârnâie neîncetat, și se hotărăște cu greu să ridice receptorul.

- Ești așteptată de către domnul Derrik!

O voce subțire de femeie răsună în urechea ei, înainte ca ea să apuce să deschidă gura.

- Poftim! spune surprinsă și nemulțumită în același timp.

Idioata din telefon se crede medium? De unde dracului știe cu cine vorbește?

- Ești așteptată de domnul Derrik, repetă vocea enervantă și la fel de subțire.

- Pe mine mă așteaptă Derrik?

- Nu ești Alena Emerson?

- Ba da! Iar tu ești?

- Știi unde este biroul dânsului. Poate îți miști fundul ăla mai repede.

Tonul de ocupat care înlocuiește vocea robotică, îi dă de înțeles Alenei că individa a închis. Pune și ea receptorul în furcă și privește curioasă în jurul aparatului. Apoi își ridică privirea spre pereți încercând să ascundă că este în căutarea unui mic dispozitiv negru care ar putea să o urmărească fix în momentul acesta. Nu-i surâde deloc ideea că cineva ar putea să o vadă chiar acum. Ar putea să testeze chiar în acest moment teoriea ei, dar curiozitatea de a afla ce dracului vrea Derrik de la ea,  începe să o macine.

Să te ferești de Derrik ca de dracu!, îi răsună în creieri sfatul Julietei. 

Păstrând aceste cuvinte în minte, se ridică leneșă de pe scaun și pornește spre biroul "Domnului Derrik". Zâmbește timid atunci când și-l imaginează pe acesta înghesuit în scaunul său. Înghesuit este un cuvânt destul de nepotrivit pentru un individ așa deșirat ca el.