Speranță târzie

Capitolul 7. Decizia

Se privește lung în oglinda înaltă atârnată de perete. Nu îl recunoaște pe individul care îl privește curios. Timpul petrecut în munți l-a îndepărtat de el. L-a izolat. L-a ferecat în trupul acesta străin și gol.

Niciodată nu a fost atât de slab. Costumul negru care i se lipește de corp, nu îl ajută cu nimic. Din contră... Parcă îl transformă în ceea ce nu este. Un tip tânăr, încrezător, dornic de răzbunare.  Doar că el este un tip pierdut în amintiri urâte. Captiv într-un trecut mult prea negru. Prea departe.

Aseară, după ce a plecat singur din club, a mers mai mulți kilometri pe jos ca să retrăiască momentele de singurătate cu care era obișnuit. Îi este dor de lumea lui. Ar vrea să redevină omul de ieri. Ar vrea să se întoarcă la liniștea în care a trăit până acum.

Ascultă și acum cuvintele Joannei care se încăpățânează să se repete la infinit în capul lui. Îi amintesc de copilărie, de zilele în care se ruga de tatăl lui să-l lase să stea cu el la birou. De nopțile petrecute acolo după ce și-a terminat studiile. Gândul îi zboară la lucrurile bune pe care le-a făcut. La afacerile importante pe care le-a încheiat. La chipurile vesele cu care se întâlnea adesea pe holurile clădirii construite chiar de el.

Nu știe dacă regretă clipele în care a fost absent din viața lui. Nu știe dacă vrea să renunțe la simplitatea lui.

- Ești gata!

Vocea lui Albert care se aude din spatele ușii negre, îl aduce cu picioarele în prezent. Fără să spună ceva, se îndepărtează de oglinda ciudată, își ia servieta aflată pe pat, și pornește spre ușă. O deschide fix în momentul în care Albert se pregătea să coboare scările.

- Sunt gata! îi spune degajat, mărind pașii spre el. Care este planul? îl întreabă mai mult pentru a face conversație, sau poate pentru a-i arăta acestuia că este interesat de un plan. 

Așa făcea și în trecut, indiferent dacă știa sau nu ce are de făcut, îl  întreba întotdeauna pe prietenului său care este planul. Uneori, fără să-și dea seama, Albert îi sugera alte idei care îi schimbau total percepția inițială și îl determinau să modifice totul. Acum însă Demien habar nu are încotro să se îndrepte. Nu știe cum să procedeze cu Derrik. Îi este teamă că decizia lui nu este una corectă. Nici măcar nu are idee despre felul în care își va face apariția la firmă. Cu alte cuvinte, nu știe că să facă.

- Vorbesc serios! Pe tine trebuie să te vadă urgent un doctor, comentează Albert cântărindu-l din priviri pe brunet. Își clatină capul nemulțumit de felul în care arată acesta, apoi coboară îngândurat scările spre parter.

Chiar dacă a auzit foarte bine întrebarea lui Demien, preferă să o ignore total.  Domnul Keller ar fi știut cum să procedeze în această situație. L-ar fi convins în vreun fel... 

- Sunt bine.

- Ești pe dracu'! Zici că nu ai mai mâncat nimic de ani de zile.

Demien pornește tăcut pe scări, meditând la vorbele lui Albert.

Habar nu are el cât de adevărat este ceea ce zice... Probabil ar trebui să nu se mai ascundă de el și să încerce să-i povestească despre viața petrecută în singurătate.

- Nu mănânc nimic de ani de zile, se trezește spunând cu voce tare. Adică nu mănânc ceea ce mănânci tu, adaugă imediat văzând chipul uluit al lui Albert.

Trece în grabă pe lângă el pornind spre mașina neagră parcată la baza scărilor largi. Deschide portiera din spate, de data aceasta, și se așează liniștit pe bancheta neagră din piele.