Speranță târzie

Capitolul 20. Ajutor

Demien pășește la doi pași în urma necunoscutei care a reușit cumva să-l amăgească cu vorbele ei. L-a liniștit, cel puțin pentru o perioadă... L-a convins că ar putea să mai aibă o speranță. O ultimă speranță la o viață normală pe care doar el este în măsură să și-o construiască. 

Gândul îi zboară însă din nou la Alena. La chipul trist pe care ea îl avea atunci când a dat cu ochii de el. De modul în care... Își scutură capul pentru a alunga imaginea văzută de ea, imagine pe care nici el nu o tolerează prea bine. 

Încă nu poate să înțeleagă ce se întâmplă cu el. De ce se comportă precum un măgar. Ea nu are absolut nicio vină pentru că el este un idiot. Poate totuși nu trebuie să se răzbune pe toate femeile din cauza suferinței pe care i-a provocat-o Amanda... Nu toate femeile sunt la fel. Nu toate au același interes... Nu toate doar se prefac că iubesc... Are dreptate necunoscuta. El a crezut atunci în cuvintele acelei femei și s-a lăsat condus doar de vorbele ei. A iubit-o ca un prost doar pentru că ea i-a spus cât de mult îl iubește. A repetat-o atât de des încât a crezut-o. Ba chiar a început și el să o iubească.

Străina din fața lui se oprește la un moment dat chiar lângă bar, apropiindu-se de tipul care începe să vorbească precipitat.

- Pe unde ai fost? Te-am căutat, spune acesta privind interesat spre brunetul care s-a oprit și el din mers.

- Ce s-a întâmplat? întreabă femeia ușor îngrijorată. 

Știe că pe el nu-l interesează niciodată pe unde umblă ea, nu-i pasă sau poate că nu vrea să fie indiscret. Ce naiba l-a apucat să o caute? Si de ce este atât de tulburat?

- Au dus-o pe fiica ta la Spitalul Central. Au găsit-o leșinată pe hol.

Cuvintele bărbatului o transformă pe aceasta într-o statuie nemișcată. Aproape că nici nu mai respiră. Trupul îi este înțepenit. Privirea a devenit goală. Doar picioarele ei se pun în mișcare pornind teleghidate spre ușa pe care tocmai a intrat. Pare că tălpile ei nu ating podeaua.

- Ai cu cine să mergi? strigă același bărbat fără să mai fie însă auzit.

Între timp Demien, care a observat că masa lui este goală, s-a oferit să o conducă el pe străină la spital fiind conștient că starea acesteia nu-i va permite să se descurce singură. Cu siguranță Albert a plecat cu fetele probabil pe altă planetă, departe de el, departe de răul pe care i l-a făcut ei...

Pornește grăbit spre ușa pe care o cunoștea acum destul de bine, însă după doar câțiva pași timizi se întâlnește cu femeia care își face apariția la fel de apatică precum a plecat mai devreme. Întunericul de pe hol nu a atins-o deloc. Nu a transformat-o în niciun fel. A rămas aceeași umbră goală.

- Vă conduc eu, îi comunică Demien scurt pornind în urma ei. 

Abia după ce ies împreună afară, Demien realizează că mașina cu care a venit nu mai este în parcare. Privirea care îi zboară în căutarea unui taxi se oprește atunci când recunoaște limuzina condusă de șoferul lui, care acum coboară grăbit de la volan.

- M-a trimis Albert, îi comunică acesta deschizând portiera din spate.

Femeia nu spune nimic, doar privește pierdută în gol fără să vadă ceva. Alex așteaptă răbdător ca cei doi să urce în mașină, apoi se grăbește spre locul lui și se urnește din loc privind curios spre figura pe care o zărește din când în când în oglinda retrovizoare. Mintea lui începe să lucreze de zor făcând conexiuni pe care nu se aștepta niciodată să le facă acum, aici, în această ipostază destul de neașteptată. Parcă trecutul lui nu vrea să se desprindă de prezent. Nu vrea să-i permită să trăiască o viață liniștită, așa cum a plănuit...