Speranță târzie

Capitolul 11. Pretexte

Soarele se desprinde încet din negura nopții. O altă zi începe voioasă arătâdu-și bucuria încă de la primele ore ale dimineții. Câteva păsărele ciripesc alarmate de claxoanele sporadice care se aud în depărtare.

Emma se ridică leneșă din patul îngust și privește descumpănită în jurul ei. Și-a petrecut noaptea gândindu-se la ceea ce are de făcut. Mesajul pe care i l-a trimis aseară lui Albert ar trebui să rezolve cumva situația Alenei. Idiotul acela pervers nu va putea să-și facă de cap după bunul lui plac.

Zâmbește scurt atunci când ochii minții ei îl văd pe Eddie. Zilele trecute a scăpat repede de el... doar prefăcându-se că nu-l aude. A avut noroc și cu taxiul acela care a oprit exact lângă ea. A fost salvarea ei... Apoi nu l-a mai văzut... Probabil a primit o nouă misiune de la șeful său. Poate...

Un bipăit enervant o anunță că a primi un mesaj, dar nu se grăbește să-l citească. Ochii ei se fixează pe ușile dulapurilor aliniate pe peretele din față. Încă se mai gândește la altenativele pe care le are. Un alt bipăit scurt o face să tresară speriată și să-și întoarcă privirea spre măsuța aflată undeva în stânga ei, acolo unde telefonul licăre supărat.

Întinde mâna lenesă spre el și începe să-l butoneze clipind des.

Numele Derrik îi apare brusc pe ecran înainte ca ea să apuce să citească mesajele primite.

- Da! răspunde cu o voce răgușită uitând să fie protocolară... Da, continuă în aceeași manieră privind lung spre tavan. Am rezolvat pentru joia viitoare... Nu am vrut să risc un refuz, mai adaugă aceasta începând să-și miște piciorul drept, eliberând astfel din presiunea acumulată.

Du-te la dracu!  înjură acru după ce închide apelul. 

Derrik a reușit cumva să o enerveze atât de tare cu vocea lui încât se ridică brusc în picioare și pornește spre dulap cu intenția clară de a-l deschide. Dacă ar putea face asta și fără cheia pe care a aruncat-o la gunoi, cu mult prea mult timp în urmă pentru a mai putea fi recuperată, poate că nu s-ar mai chinui atâta. Urlă neputincioasă trăgând cu putere de mânerele ferecate. La dracu! Bate cu pumnii ei firavi în ușile masive din lemn, bombănind încruntată cuvinte auzite numai de ea și neînțelese de nimeni.

Știa că la un moment dat va ajunge aici. Știa că nu va rezista tentației, motiv pentru care și-a ascuns cărțile acolo, le-a încuiat bine în spatele ușilor ca să uite de ele, apoi a scăpat de cheia ispititoare doar ca să nu capituleze vreodată. Să nu mai fie nevoită să le citească cândva. Să nu mai știe cine este. Cine a fost... Să-și uite trecutul întunecat.

Renunță, cel puțin pentru moment, la ideea de a pătrunde dincolo de uși. Constată destul de repede că nu o să reușească cu mâinile goale, apoi pornește către baia îngustă. Știe că acesta este doar un pretext. Un abandon temporar așa cum au fost și celelalte de până acum. Are nevoie de puțin timp pentru a se calma, pentru a intra în pielea personajului pe care a început să-l joace. Planul ei improvizat duce lipsă de claritate. Trebuie să găsească un punct de sprijin, ceva de care să se agațe. Trebuie să reziste.

Doar câteva străzi mai departe, în același cartier sărac și plin de gropi, Alena mormăie supărată. Nici ea nu se află în apele ei. Imposibilitatea de a-și controla emoțiile neștiind exact care este cauza care le provoacă, o transformă într-o persoană greu de suportat pentru cei din jur. Nu mai știe cine este, ce face, și nici de ce face...  Nu a mai fost la club ca să o ajute pe mama ei, abia dacă a avut puterea să o sune ca să se asigure că este bine. Îi este dor de fratele ei, deși nu ar vrea să-l întâlnească. Cu siguranță acesta și-ar da seama imediat că ceva nu este în regulă cu ea. Până și Joanna o privește suspicioasă încercând să-și explice de ce se tot învârte pe lângă oglindă strâmbând din nas la fiecare ținută pe care i-o împrumută. Până mai ieri abia dacă făcea nazuri... acum zici că este proprietara tuturor fabricilor de haine de pe planetă și are de unde alege.