Capitolul 1. Demien

1.5K 56 4
                                    


Zăpada s-a așternut obosită printre copacii dezordonați transformând locul acela întunecat în cel mai pur alb catifelat. Furtuna s-a oprit de câteva minute, ore, zile... Cine mai știe... Nimeni nu a ținut cont... Nimeni nu a măsurat...

Bărbatul așezat lângă fereastră nu pare interesat de ceea ce se întâmplă în jurul lui și cu siguranță nici nu a văzut natura pe care o privește încruntat. Nu se mișcă. Pare că este doar un obiect de decor. O statuie împietrită. Un trup mort pus acolo special pentru a îmbunătăți priveliștea. Un obiect necesar pentru a umple încăperea goală.

Chipul lui este acoperit cu o barbă lungă și întunecată, lăsând să se vadă doar două sfere negre, înțepenite parcă în lăcașul lor umed. Pleoapele, deși obosite stau totuși țanțoșe precum două suricate sălbatice care stau la pândă nemișcate.

Doar gândurile lui sunt în mișcare. Călătoresc în trecut, acolo unde sunt amintirile. O lacrimă transparentă evadează din închisoarea unde stătea prizonieră și alunecă stingheră pe pomeții îmbătrâniți, dispărând apoi sub masca neagră de țepi lungi și stufoși. Probabil dacă nu exista acel camuflaj, lacrima încă se mai plimba pe obraz, apoi sărea undeva pe umăr pentru ca apoi să mângâie pieptul fin, coborând mai jos... spre tălpi.

O altă lacrimă nu se mai vede. Atât este portița pentru ziua de astăzi. Mâine urmează alta. Poimâine alta.... Și tot așa, câte una pe zi până când se termină. Dacă se termină...

La un moment dat statuia prinde viață. Bărbatul se întoarce cu spatele la fereastră și pornește cu pași mărunți spre semineul unde două lemne se luptă pentru a câștigat cât mai multe flăcări. Ele vor să ardă. Să se transforme în cenușă. Să dispară din această lume.

Și el ar fi vrut să ardă. Dar nu s-a putut...

Câteva scântei se înalță zâmbitoare atunci când fierul manevrat cu ușurință de către bărbatul întunecat, scormonește jarul auriu. Câteva lumini jucăușe mângâie chipul împietrit făcându-l să se retragă timid din calea luminilor. Nu vrea să fie atins de căldura lor. Nu vrea să fie mângâiat de strălucirea lor. Nu vrea să fie trezit din coșmarul acela întunecat în care zace de mai mulți ani.

Trupul lui slab se întinde falnic, iar picioarele pornesc din nou, de data aceasta urcând cele câteva trepte spre dormitorul care se află la etaj. Lemnul vechi scârțâie chinuit la fiecare pas.

Este singurul zgomot care se aude în locul acela uitat de lume.

Din când în când tăcerea dispare fiind înlocuită de urletul unui lup rătăcit. Câteva ciori croncăne speriate alungând vrăbiile care își certau nemulțumite puii. Toată această orchestră gălăgioasă încetează însă brusc, permițând tăcerii să se adâncească iar.

Bărbatul poposește câteva secunde în dreptul ușii înnegrită de trecerea timpului. Balamalele ruginite abia cedează sub forța cu care mâna lui stângă împinge vechitura pentru a pătrunde în camera rece. Căldură de la parter nu este suficient de puternică pentru a ajunge și aici. Oricum el nu simte nicio diferență deoare s-a obișnuit cu frigul, la fel cum s-a obișnuit și cu apa rece, cu patul rece, cu lumea rece, cu sufletul lui rece.

Se trântește pe pat, așa cum era îmbrăcat, un pulover subțire care fusese negru odată și o pereche de pantaloni de trening, mult prea largi și la fel de uzați. Șosetele au zburat demult, cine știe prin ce colț al camerei, lăsând libere degetele înțepenite. Nimic din ceea ce în mod normal ar trebui să fie un tânăr de aproape 35 de ani, nu este.

- Amanda! Mai încet... icnește speriat privind îngrozit.

- Ți-e frică? vocea subțire a blondei de la volan îl enervează și mai tare.

Speranță târzie Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum