Speranță târzie

Capitolul 21. Durere

Demien pășește încet spre interiorul camerei, acolo unde se află patul în care zace Alena, acoperită de fire, înconjurată de tot felul de aparate gălăgioase pe care el încearcă să le ignore privind doar către făptura cu chipul alb precum pereții. Doar florile palide desenate pe cearceafurile scorojite încălzesc puțin locul. Florile răzlețe și zgomotul produs de aparatul care indică ritmul cardiac. În rest, totul este trist. Până și lumina caldă care inundă camera într-un mod plăcut, pare că este la fel de posomorâtă și apasă cu greutatea ei umerii slabiți ai brunetului. El se oprește lângă pat încercând pe cât posibil să nu o atingă pe Alena deși creierul lui o strânge tare în brațe, iar corpul lui îi simte îmbrățișarea caldă. Urechile lui îi aud vocea blândă, ochii ei îl privesc cu dragoste, iar inima ei bate în același ritm cu inima lui. Nimic din toate aste nu se întâmplă însă în realitate. Ea nu se ridică din pat, nu-l îmbrățisează și nici măcar nu-l privește. Inima ei nu bate...

- La dracu! Sunt un dobitoc, șoptește în barbă acuzator. Te-am trădat... Te rog să mă ierți!

Nu primește niciun răspuns. Totul este încremenit. Doar dunga roșie de pe ecranul din dreapta se plimbă nestingherită și hotărâtă în același timp.

- Știu că ești supărată pe mine, dar nu pot să trăiesc departe de tine. Nu acum când știu că eu am făcut asta... După ce te trezești o să dispar pentru totdeauna din viața ta. Acum lasă-mă să mai stau doar câteva secunde. Promit că nu te voi deranja. Stau deoparte și te privesc, doar permite-mi să fiu aici, cu tine.

Nici de data asta nu primește răspuns. Ăsta este un lucru bun, gândește Demien încruntat. Înseamnă că ea nu se împotrivește. Că-i acceptă prezența. Că și ea are nevoie de el așa cum el are nevoie de ea.

S-a oprit lângă patul înflorat și dacă ar întinde mâna ar putea să o atingă. Dar nu face asta. Nu vrea să o deranjeze. Nu vrea să profite de starea ei de inconștiență pentru a-și potoli el setea. Nu vrea să simtă cum pielea ei catifelată îi potolește sângele care îi clocotește în vene.

Rămâne mult timp nemișcat, în picioare, ancorat la povestea pe care mintea lui o schițează pe chipul ei alb. Acolo, în poveste, vorbește încontinuu cu ea. Îi amintește despre întâlnirea din parc. Îi spune cât de fericit a fost atunci când l-a lăsat să o privească. Câte emoții a experimentat din momentul în care a văzut-o pentru prima oară, în metrou. Recunoaște cum chipul ei blând îi veghează somnul în fiecare noapte. Că ochii ei maronii îl trimit cu gândul la liniștea locului unde a trăit atâția ani, la casa lui. Că mâinile ei blânde îi mângâie obrazul încordat provocându-i acea stare eliberatoare pe care doar natura reușește să i-o provoace cândva.

În același timp este uimit de acuratețea cu care îi relatează în gând despre fiecare detaliu al întâlnirilor avute cu ea. Își amintește la perfecție ce a purtat de fiecare dată. Gesturile pe care ea le făcea. Cuvintele pe care le rostea.
Curajul cu care el îi mărturisește fiecare emoție pe care ea i-a produs-o, aproape că-l sperie. Este atât de bine să vorbești liber despre tot ceea ce simți...

Îl doare că nu este capabil să-i spună cu voce tare aceste cuvinte. Îl doare că ea nu-l mai poate auzi.

Foiala din jur îi întrerupe pentru o clipă povestea și privește neutru spre domnișoară îmbrăcată cu o uniformă rozalie care verifică fiecare monitor în parte notând de zor datele într-o fișă. Se uită la firele albe care au, sau nu, legătură directă cu trupul nemișcat aflat pe patul plin cu flori. Asistenta strâmbă din nas atunci când îl vede, după care îi întoarce spatele căutând ceva în dulapul de pe peretele opus.

- Aveți aici o pătură și puteți să vă așezați pe scaunul acela, îi recomandă aceasta pe un ton normal, reușind cumva să-l enerveze pe Demien cu vocea ei mult prea stridentă. Nu se va trezi prea curând, adaugă tot ea privind cu milă spre Alena.