Speranță târzie

Capitolul 12. Secrete

Demien pare că se aștepta la acest răspuns din partea cumnatului său, iar Derrik zâmbește larg de parcă ar fi câștigat Premiul Nobel pentru cea mai bună decizie luată vreodată, cel puțin în legătură cu afacerile. Se simte învingător. Se simte puternic.

- Acum pot să te dau afară din biroul meu? îl întreabă acesta pe Albert privindu-l dur.

- Sunt în continuare musafirul tău, răspunde acesta mai mult mecanic. Nu uita că nu mai suntem de mult timp parteneri. Hârtia aia dovedește acest lucru. 

- Dar pe tine? își mută privirea pe Demien repetând aceeași întrebare. Pot să te dau afară din biroul meu?

Aerul de persoană absentă de la tot ceea ce se petrece în jur pe care Demien îl afișează cu nonșalanță, aproape că-l înnebunește pe Derrik, care nu reușește cu niciun chip să-și dea seama dacă acesta se joacă cu el sau este doar pierdut într-o lume în care nu va ajunge niciodată. Încă nu poate să decidă dacă trebuie să se bucure pentru victorie sau să se pregătească pentru o nouă luptă. La dracu! Nu a fost nicio luptă. Nu a avut cu cine să se bată. A câștigat mult prea ușor... Oare este adevărat? Cumnatul său parcă nu era așa. Nu-i ceda niciodată atât de repede. Nu se lăsa învins cu una cu două.

- Nu știu! răspunde brunetul păstrând același ton neutru pe care l-a avut încă din momentul în care a intrat pe ușă. Sau poate chiar mult mai devreme, atunci când a urcat în limuzina luxoasă în care l-a forțat Albert să urce. Sau poate săptămâna trecută când a sărbătorit reîntâlnirea cu Eddie. Chiar dacă nu a lăsat să se vadă nimic din emoțiile pe care le-a avut atunci când l-a văzut prima oară după atâția ani, asta nu înseamnă că nu a fost emoționat. A avut emoții. Au fost acolo și l-au amețit cu intensitatea lor. După aceea s-au multiplicat cu fiecare acțiune pe care aceștia au pus-o în aplicare. Cu fiecare discuție pe care au avut-o. Cu fiecare moment petrecut împreună. Însă nimic din toate astea nu ies la suprafață. Masca pe care o poartă îl ajută să rămână aici. Să lupte în continuare pentru ceva ce nu-l reprezintă. Nu-l mai reprezintă.

Acum doar atitudinea lui s-a schimbat puțin. Atât de puțin încât este insesizabilă pentru privitorii lui nepricepuți. Însă el știe că odată cu refuzul lui Derrik, el a devenit ceva mai puternic. Mai eficient. Mai hotărât și mai dornic de a face dreptate. Mai crud și mai nemilos cu escrocul lui de cumnat. Mai neîndurător cu cei care nu au bun simț. Cu cei care se cred invincibili, deși abia dacă pot sta drepți în fața adevărului.

Este pentru prima oară când vede clar prin desișul pădurii. A mai avut o astfel de tentativă cu câteva zile în urmă, atunci când a aflat împrejurările în care a murit tatăl său, dar a abandonat-o repede fiind copleșit de celelalte evenimente petrecute în viața lui. Reușește cu greutate să se mențină calm. Să țină în frâu furia care l-a cuprins odată cu toate secretele pe care le-a descoperit. Abia dacă mai rezistă. Dar nimeni nu știe acest lucru. Iar mica scenetă pe care cumnatul său încearcă să o joace, îl lasă rece.

- Depinde doar de tine, adaugă tot Demien zăpăcindu-i și mai tare pe cei doi bărbați care îl urmăresc cu mare atenție. Vrei să mă dai afară din biroul meu? Vrei să mă alungi din firma pe care eu am construit-o? Vrei să continui această șaradă? Sau vrei să-ți iei dracului fundul de pe scaunul meu și să dispari pentru totdeauna din viața mea!

Ultimele cuvinte au fost auzite inclusiv de către bătrânul Christian care stătea pe scaunul lui din recepția de la parter.  A tresărit puțin la auzul lor, dar a reușit să-și controleze la timp impulsul de a sări din scaun. Nici invitații care tot apar de câteva minute bune nu au remarcat nicio schimbare în comportamentul lui. Este la fel de calm la suprafață precum este la fel de îngrijorat în interior.