Speranță târzie

Capitolul 25. Steve

Demien pășește tăcut pe podeaua albă și se apropie încet de pat. Nu-l vede pe doctor când aprobă ușor din cap și nici pe Tania care se îndepărtează grăbită spre ușă. El o vede doar pe Alena. Ochii ei hipnotizanți îl ard efectiv cu intensitatea lor. Se oprește la un pas de ea încercând să-și reprime impulsul de a o îmbrățișa. Știe că tot ceea ce va face acum îl va marca pentru totdeauna. Știe că ochii aceia ciocolatii au devenit stăpânii lui. Libertatea lui. Casa lui.

Mâna ei întinsă spre el îl amenință cu hotărâre determinându-l să o întindă și el pe a lui, făcând astfel posibilă atingerea electrizantă care îl trimite în genunchi. Lângă patul acela enervant de alb care îi ține despărțiți.

- Iartă-mă! șoptește amorțit de senzațiile puternice care îi nimicesc corpul, creierul și sufletul.

Alena se ridică în șezut și se străduiește să-l tragă și pe el de pe jos. Nu-i place nici poziția în care stă și nici vorbele spuse cu atâta vinovăție.

- Nu am ce să iert, nu ai greșit cu nimic și dacă nu stai aici lângă mine, cobor eu acolo lângă tine.

- Nu ai voie să cobori din pat.

- Cine spune asta?

- Încăpățânată?!

- Credeam că ai plecat, spune șoptit dorindu-și să nu pară atât de entuziasmată de prezența brunetului aici, lângă ea, în acest moment.

Nu vrea ca acesta să-și dea seama că are nevoie de el ca de aer. Știe cât de imprevizibil este și cât de ciudat reacționează de cele mai multe ori. A aflat de la asistente că individul nu s-a clintit nicio clipă de lângă ea... Atâtea zile...

- Plecasem, dar m-am întors. Sunt un mare id-

- Nu-

Degetele ei îi presează buzele uscate și îl paralizează instantaneu.

- Fratele meu este un tip foarte dur. Nimeni nu-i rezistă. Am auzit când te-a alungat.

A făcut-o oricum mult prea târziu!, ar vrea să-i răspundă, dar gura lui este în continuare imobilizată. Presată destul de tare de degetele ei catifelate.

- Scuze, adaugă ea atunci când îi aude mormăielile. Își retrage mâna și zâmbește larg de parcă tocmai a fost prinsă cu ea în borcanul cu ciocolată.

Demien zâmbește timid uitând pentru o clipă de el. O privește intens de parcă acum o vede pentru prima oară pe șatena veselă de lângă el.

- Să facem câțiva pași, propune ea ridicându-se deja în picioare, speriată oarecum de intensitatea emoțiilor pe care le simte.

Brunetul o urmează rapid sprijinindu-i trupul cu mâinile lui mari.

- Nu cred că ai voie să faci efort, spune acesta calm mergând alături de șateană.

Trupul ei slăbit se lipește de trupul lui. Inimă ei pulsează acum lângă inima lui. Îi place această nouă senzație. Se simte în siguranță atunci când îi aude bătăile inimii dincolo de aparatele acelea nesuferite.
Se opresc amândoi lângă fereastra largă, iar ea privește lung prin geamul lustruit. A uitat cum este lumea de afară. A uitat cum se simte aerul direct în plămâni.

- Mi-ai fi spus adevărul dacă îl știai? întreabă la un moment dat țintuindu-l cu privirea ei cafenie.

Încă nu a acceptat că propria mamă nu i-a spus nimic despre boala ei. Că propriul frate i-a ascuns adevărul și că unchiul ei este medicul care i-a salvat viața. Nici măcar nu știa că este medic, la dracu! Toți au decis în locul ei.