Speranță târzie

Capitolul 22. Realitate

Drumul până la mașină îl parcurg în tăcere. Amândoi se gândesc la ceea ce tocmai s-a petrecut în apartament. Emma îl privește cu coada ochiului, puțin rușinată de intensitatea sentimentelor care îi întunecă judecata, Eddie ușor nepăsător și totuși destul de implicat, emoțional vorbind. Nu credea că va fi capabil să treacă peste bariera impusă de orgoliul lui mult prea puternic. Nu visa că apropierea de Emma îi poate face atâta bine, că ea îl acceptă fix așa cum este. Arogant. Orgolios. Misogin.

- Ce s-a întâmplat cu Alena? întreabă ea după ce Eddie pornește motorul mașinii care se pune imediat în mișcare.

- Nu cunosc detalii. Albert a zis ceva de genul că i-a cedat inima... Tu trebuie să știi mai bine decât mine ce înseamnă asta. Tu ești specialista.

- Ești sigur că asta a spus? Evident că da, își răspunde singură văzând chipul încruntat al bărbatului care o surprinde, destul de plăcut dealtfel.

Aproape că nu-l mai recunoaște. Parcă avea o tonă de dispreț față de toate femeile de pe planetă, inclusiv asupra celor din jurul lui. Ce s-a întâmplat cu el? De ce este brusc atât de îngrijorat?

- A mai zis ceva de o boală mai veche.

- Afecțiune congenitală?

- Vom afla imediat. Pare destul de grav, nu-i așa? Sună destul de pompos.

- Așa este. Bănuiam că este ceva complicat, dar speram că mă înșel. Îmi doream să mă înșel... și cealaltă poveste?

- Credeam că ai uitat.

- Hm! Oricum m-ai surprins din clipa în care ai apărut la ușa mea, recunoaște aceasta ușor emoționată. Nu există nicio modalitate să uit vreodată ceea ce ai spus.

- Adică nu te-a surprins sărutul meu?

- Nu vreau să discutăm acum despre asta.

- Știu povestea ta așa cum s-a întâmplat cu adevărat, începe Eddie fără să mai stea pe gânduri. Am cercetat trecutul tău încă din clipa în care te-am văzut prima oară. Probabil o să mă urăști pentru asta.

- Nicidecum. Doar că este destul de ciudat.

- Da. Mi-am petrecut ultimii cinci ani încercând să-mi fac curaj să te ating. Mă bucur totuși că a meritat fiecare secundă de așteptare.

Îi prinde mâna pe care ea și-o ținea pe lângă corp și o duce la buze. Încă este stângaci în gesturi. Încă îi este teamă de reacția ei. Îi este teamă să nu fugă de el. Să plece cu toate visele lui neadeverite încă și cu toate dorințele neîmplinite...

Ea zâmbește reținut încercând să savureze fiecare clipă petrecută cu el. Încă mai meditează la tot ceea ce se întâmplă, fără vreun rezultat însă. Mintea a părăsit-o de mult. A abandonat-o în brațele destinului pe care nu-l înțelege. Este amețită de multitudinea de emoții pe care le simte cu toată ființa ei. Atingerea lui o face să se cutremure, dar în același timp o ademenește să-și dorească și mai mult. Îi inspiră siguranță. Încredere. Putere.

Are nevoie de aceste senzații acum, când coboară din mașina parcată la câțiva metri de intrarea principală a spitalului. Corpul ei firav începe să tremure necontrolat și abia dacă se potolește atunci când simte mâna lui cum o strânge puternic pe a ei. El i-a simțit nesiguranța. I-a perceput teama. Bănuiește ce se petrece acum în sufletul ei. Știe că nu este ușor să te întorci în locul în care ai jurat că nu te vei mai întoarce niciodată.

Încercările ei de a-și elibera mâna din captivitate sunt sortite eșecului. Nu a reușit să scape nici când s-au oprit pentru câteva minute la ghișeul de la recepție și nici măcar atunci când au ajuns la etaj, acolo unde Albert și Joanna stăteau cuminți pe scaunele lor.