Speranță târzie

Capitolul 4. Adevărul

Albert pășește îngândurat pe holul larg, alegând să nu mai insiste să o convingă pe Alena să rămână. Nu este genul de persoană care să oblige pe cineva să facă ceea ce nu-și dorește. Nu este adeptul constrângerilor, de orice fel. Poate că din această cauză nu a avut succes în tribunal și a ales să practice aici ceea ce a învățat în facultate.

Tatăl lui nu l-a iertat nici acum, în al doisprezecelea ceas, pentru decizia luată imediat după ce a pierdut primul lui caz. Nu este făcut pentru așa ceva. Pentru minciuni, ilegalități, treburi murdare, omisiuni sau cine știe ce alte compromisuri.

A considerat întotdeauna că trebuie să fie corect, indiferent de nivelul de trai al unora, să judece drept, chiar și atunci când este influențat de sentimente.

- Salut, Albert! îl întâmpină un tip la fel de brunet ca și el, cam de aceeași înălțime, și probabil, aceeași vârstă.

- Salut! răspunde el scurt aruncându-și ochii prin sală.

Îl caută din priviri pe Derrik, dar renunță destul de repede amintindu-și că acesta ajunge întotdeauna ultimul. Nici el nu știe de ce dracului vrea să-l vadă pe individ. Probabil pentru a-i cerceta chipul satisfăcut.

Îi face un semn discret Alenei, indicându-i să se așeze pe scaunul din dreapta lui, el ocupând scaunul de lângă brunetul cu care a dat mâna mai devreme. Sala de ședințe începe să se aglomereze, iar scaunele aliniate în jurul mesei ovale se ocupă aproape toate.

Albert recunoaște o mare parte dintre persoanele din încăpere, dar se preface că citește documentele din dosarul pe care îl luase cu el. Nu are dispoziția necesară să socializeze. Încă se mai gândește la scrisoarea găsită pe birou. Dacă nu ar fi recunoscut acel scris, poate că nu ar fi fost atât de disperat să scape de ea, aruncând-o în sertarul de la birou. 

- Buna ziua!

Vocea inconfundabilă a lui Derrik reduce la tăcere murmurul din sală. Albert își ridică ochii spre el privindu-l nemulțumit. Individul dracului știe cum să-i manevreze pe idioții ăștia, gândește în sinea lui urmărindu-l pe bărbatul care se așează în capul mesei. Ema, asistenta acestuia, își ocupă și ea locul ei. I-a dispărut zâmbetul acela senin pe care îl avea azi-dimineață când a văzut-o la recepție.

Undeva, la dreapta, câteva scaune mai departe de Derrik, Eddie pare destul de absent. Chiar dacă discuția avută cu șeful lui, i-a lăsat un gust amar, parcă l-a și înverșunat puțin.

- Să începem dacă nu aveți nimic alceva de făcut, spune Derrik cu un aer de superioritate. Înteleg că am fost chemați aici de către Marc? continuă acesta privind în direcția lui.

Numai că ochii săi întâlnesc exact persoana pe care nu credea că o va mai vedea vreodată în firma lui, și se fixează pe ea. Îi analizează chipul perfect și o privește surprins. Surprins și mulțumit.

Albert îi prinde din zbor surprinderea, plăcută dealtfel, care i s-a zugrăvit pe chipul obscen, și se felicită în gând pentru alegerea făcută. Aștepta acest moment. Voia să se convingă singur că Julieta are dreptate. Sclipirea din ochii lui Derrik îi confirmă acest lucru. Acum trebuie să facă următorul pas.

Trebuie să-și încalce propriile reguli. Să uite de convingerile lui. Trebuie să se comporte așa cum și-ar fi dorit tatăl său...

- Da! Se trezește Albert vorbind cu voce tare.

Nu se ridică în picioare, așa cum i se pare că este corect să facă, și nici nu se uită la Derrik, așa cum ar fi normal. Pentru el, acest om nu mai are nicio valoare, chiar dacă încă mai este șeful său. Nu-i pasă. Nu-i mai pasă.