În și cu Philadelphia -Seria „Domnișoara Wilde": Volumul II

3

            Gabrielle era îngerul din viața lui, oftă Dylan, mângâind căpșorul copilei care adormise în timp ce vorbea cu tatăl ei. Zâmbind, bărbatul se dădu încet jos din pat, trase mai mult perdelele din dormitorul fetei și rabată geamul. O sărută pe frunte și se grăbi să strângă lucrurile rămase în baie după ce o spălase.

În câțiva ani, îl izbi un gând, baia ei va fi plină cu tot felul de produse cosmetice și lucruri de fete –pe care nu dorea să le pună în contact cu micuța lui. Închise ușa, aruncându-i o ultimă privire și coborî în living unde se asigură că zona era curată. Deschise unul din vinurile deja începute, din care turnă jumătate de pahar, și urcă în propriul său dormitor. Evident că nu putu dormi aproape toată seara, dar se chinui în continuu nedorind a arunca nici măcar o privire asupra adresei date de către avocat. Se ocupă de dosare, reorganiză agende și răspunse la mesaje. În timp ce îi scria unui pacient mai vechi se întrebă cum mergeau lucrurile la fostul său sediu din Philadelphia. Niciodată nu recunoscuse, dar îi plăcuse enorm să lucreze în locul în care copilărise, așa că, își programă ca în următoarea zi să facă o vizită clinicii pentru care lucrase.

De-abia închisese ochii, când o Gabrielle plină de viață îi sări în brațe, îl trezi din somnul rămas încă pe gene și ceru să se bucure de vacanța –așa o numea ea- pentru care zburase cu avionul. La mintea copilei de șase ani, era un efort imens zborul cu avionul, și de câteva ori spusese că dorește să devină pilot. Bine, acum, de când era foarte mică Gabrielle declarase că dorește să se facă ba una, ba alta, iar acum se putea mândri cu o listă lungă de meserii pe care dorea să le practice în viitor.

—Da... oftase Dylan, dar zâmbise strângând-o la pieptul său pe Gabrielle. Mai stai puțin cu tati, o îndemnase bărbatul, încercând să o vâre în pat și să o ia în brațe ca să mai doarmă câteva ore.

—Nu! Acum...

—În cinci minute, scumpo, căscase Dylan în părul ei. Extrem de șmecheră –nicidecum vicleană- Gabrielle se bosumflă, urmând a șopti:

—Plus... mi-e foame... Știau amândoi că nu puteau rezista unei asftel de propoziții, așa că Dylan îi răspunse:

—Fugi jos... vin și eu acum...

Gabrielle nu fugi nicărieri, ci doar se retrase la biroul lui –îi plăcea enorm scaunul său- și îi luă –ca întotdeauna- o coală de hârtie pe care începu a măzgăli lucruri. Bărbatul intră în baie, se spălă rapid și se schimbă, ca mai apoi să o ia prin surprindere pe copilă.

—Ce mai desenezi, scumpo? O făcu acesta să tresară.

—Voiam să fac un copăcel...

—Parcă îți era foame.

—Pai da... fata roși, chicotind. Dar am zis să te aștept.

—Îhm... își dădu bărbatul ochii peste cap. Sunt sigur de asta! Iar până jos o ținu într-un gâdilat, icnetele ei vesele împrospătându-i ziua și luminându-i fiecare clipă a vieții. În fond, fiecare zi se termina cu Gabrielle, iar una noua începea cu aceasta.

***

Lăsase buchetul de crini la mormântul proaspăt săpat, în dreptul crucii din piatră pe care scria numele fostului său șef. Dacă stătea să privească în jurul său, Deliie îi plăcea Cimitirul Catedralei Noi, cu iarbă verde, brazi și pe ici pe colo pietre funerare.

Era una din acele zile ușor mai călduroase, care o obligase să poarte un palton, avându-și înfășurată în jurul gâtului o eșarfă. Purta ghete, și își ținea geanta de mânerele scurte – nu venise cu mașina, căci dorise să arunce o privire prin oraș. Tot pe jos urma să se întoarcă și pe St James Street, unde se afla apartamentul său pe care nu-l locuia, momentan și apoi pe Cuthbert Street, pe la firmă –căci mai rămăseseră câteva treburi nerezolvate. Bineînțeles că, domnișoara Wilde nu avea de unde ști că, în timp ce urca scările spre apartamentul său, urma să primească un mesaj care o anunța că, timp de o săptămână, biroul era suspendat. Rămăsese pe scări, recitind mesajul și strângând din buze fără a comenta. Își băgă telefonul în buzunar și continuă să urce.