În și cu Philadelphia -Seria „Domnișoara Wilde": Volumul II

28

Veniră pe jos până pe Kitty Hawk. Dylan își împletise degetele cu ale Philadelphiei, mângâind ritmic sfera care îi încercuia pentru totdeauna inelarul. Nu prea vorbiră, fiecare fiind prins în propria solitudine, în intimitatea unor gânduri prevestitoare. Li se părea totul mult prea lipsit de evenimente bizare, aducătoare de rău.

Domnișoara Wilde se cutemură când o pală de vânt trecu pe lângă ei, astfel încât Dylan își trecu mâna pe după umerii săi. Îi frecă ușor carnea rece a mâinilor și oftă mușcându-și obrazul stâng. Era prima sa cerere în căsătorie... Nici măcar nu știa dacă o făcuse așa cum trebuia, însă după răspunsul ei putea deduce subiectiv că da. De azi, Dylan era un bărbat ca și însurat. Cât de interesantă fusese soarta când îi adusese întâi copilul, iar mai apoi soția! Pufni în râs, ducându-și rapid mâna la nas când realiză cât de mult zgomot făcuse în liniștea mută.

—Ce? Întrebă Delia, întorcându-și capul spre el.

—Nimic... lucruri lipsite de sens care-mi trec prin minte în acest moment, o strânse mai tare la piept.

—Eu mă gândeam chiar la lucruri profunde... Philadelphia oftă și se întoarse cu tot trupul spre el, oprindu-l din drum. Totul e atât de frumos... cu noi... se ridică și vru să își lipească buzele de ale lui, însă mai apoi se opri când în cap îi sunară cuvintele lui Fred. Nu se considera o jucărie sexuală, însă dacă stătea să se gândească, exceptând momentele în care fusese rănită, făcuse sex în fiecare zi. Nu, nu era vorba de Dylan, aici, ci de dorințele ei. De ce după atâția ani de abstinență devenea brusc o nimfomană care nu-și putea controla dorința în preajma unui singur bărbat? Ce era în fond dragostea? Moleșeala genunchilor pe care o resimțea în fiecare moment al zilei când se iveau șuvițele întunecate ale lui Dylan? Să fii fost tumefierea lichidă a feminității ei? Inima care îi răsuna în piept? Lacrimile vărsate? Afirma că-l iubește pe Dylan Ravenleigh, de aceea și acceptase cererea în căsătorie, însă ce iubea mai mult din cele enunțate mai sus? Emoție, dorință sau durere? Își amintea cum cu Fred nu trecuse prin nicio stare de genul. Fusese amiciție. Atunci, să fie aceste stări descriptive sentimentului de dragoste? Și dacă încerca să își controloze nevoia fizică, dorința? Cu emoție și durere putea clădi dragoste? Oh, și dacă dorința nu avea de-aface cu dragostea?

—Nu îți vine să crezi, nu? Continuă Dylan.

—Nu... Nu-mi vine să cred... Adică, mă mărit, Dylan? Înainte să te cunosc îmi promiteam celibatul.

—Asta este încă ceea ce-ți dorești? Philadelphia îi privi ochii, încercând să pătrundă la creier prin pupilele dilatate.

—Nu, recunoscu.

—Bun, măcar aici ne-am lămurit, râse el reîncepând să meargă. Delia îl prinse de haină și își lăsă capul pe umărul său. Pantofii îi sunau pe asflat puternic, iar după atâta mers cu adevărat i se umflaseră picioarele. Eu încă mă gândesc la Rey... Nu a mai dat nici măcar un semn de viață...

—Hmm... vrei ca durerea să dispară, dedu Philadelphia.

—Tu nu? Întrebă contrariat Dylan.

—Ce rămâne atunci în dragoste? Continuă ea filozofal, neauzindu-i întrebarea

—Pardon? Dylan se opri. Se opriră din nou în mijlocul drumului. Îți dorești în continuare necazuri?

—Nu, roși ea. Își lăsă capul în jos. Ne-am întâlnit într-un context dureros... apoi au început să intervină emoțiile și ultima parte a fost dorința. Își ridică privirea. Nu crezi că astea sunt ingredintele dragostei, cele care ne-au făcut să ne apropiem? Să ne iubim?