În și cu Philadelphia -Seria „Domnișoara Wilde": Volumul II

40

Trevor Kavanaugh părea să nu sufere deloc din cauza faptului că fiul său avusese nevoie de o transfuzie de sânge, stând în operație destul de mult. Cel puțin, dacă Dylan nu l-ar fi cunoscut nu ar fi știut că Trevor nu era extrovert, ci mai degrabă taciturn, neexteriorizându-și sentimentele. Vorbiseră de două ori în douăsprezece ore, Dylan aflând de fapt și cum îi găsise Trevor; iubita lui Michael, Miriam, îl raportase dispărut după ce o „abandonase" la benzinărie.

—Michael nu va fi fericit pentru că va trebui să-i mulțumească puștoaicei, concise ofițerul ridicând amuzat din umeri.

Ravenleigh își amintise, atunci, câte suișuri și coborâșuri avusese Trevor cu femeia care în cele din urmă murise, pe parcursul relației lor și, mai mult, cât de mult o iubise pe aceasta. Înghiți în sec, obosit, și își susținu piramida nazală cu arătătorul și degetul mare. Kavanaugh îl trimisese direct acasă, amintinud-i că avea o fiică de care trebuia să aibă grijă. Gabrielle era foarte tăcută, însă Dylan nu se simțise în stare decât să-i spună în continuu că era bine și că de acum înainte totul va fi bine. Fata aprobase de fiecare dată, luându-și micul dejun liniștită. Își dădea seama că nu era bine. Sora lui – Gabby – nu era bine. Tot ceea ce putuse să facă pentru ea fusese să o lase în grija surorii lui Margo în timp ce el se dusese să o vadă pe Philadelphia. Doctorul nu permisese vizitele, inițial, însă după ce glontele fusese extirpat fără probleme, neexistând necesitatea un transfuzii ca în cazul adolescentului, medicul hotărâse că familia i-ar fi făcut bine frumoasei brunete.

Aștepta până în momentul în care specialistul avea să iasă din salonul ei și să-l poftească. Nu se putuse odihni de când fusese dat afară din spital de Kavanaugh, era obosit și se temea de complicații sau consecințele împușcăturii. Se învinuia în fiecare moment de abandonul ei și își zicea că ar fi trebuit să primească el lovitura în mână. Zâmbi amarnic; se părea că domnișoara Wilde devenise cu adevărat o persoană foarte curajoasă pentru că își învinsese teama și în înfruntase pe Rey. Cât despre rău-făcători – trecuse de-abia o zi de la incident – aceștia urmau să fie închiși, așa cum îl asigurase ofițerul. Abia aștepta să îl vadă pe Rey înfundând pușcăria așa cum, de fapt, merita.

După momente de așteptare care trecură infernal de greu, doctorul îl pofti înăuntru, părăsind salonul alături de asistentă. Bărbatul țâșni din scaun și dădu buzna în camera de spital pentru a o vedea pe Philadelphia cu mâna bandajată, susținută și, cu cealaltă luând câte un fursec și introducându-l în gură. Era rumenă în obraji, zâmbea și îl privi cu ochii sclipindu-i. Era bucuroasă să-l vadă. Cu toate astea, Dylan se gândea la modul prin care trecea ea prin împușcătură, decepții și teroare. Nu părea decât să fii avut un accident minor la cât de radiantă era.

—Dylan! Își întinse brațul sănătos după el, iar bărbatul luă un loc pe pat, lăsându-se strâns la piept. Mi-a fost dor de tine...

—Și mie, înghiți emoționat bărbatul. Ăăă... m-ai băgat în sperieți, ști...

—Cum așa? A fost o operație ușoară.

—Poate, își drese el glasul pentru a nu izbucni în lacrimi. Îi cuprinse mâna și îi mângâie degetele cu ale sale. Cum... cum te simți?

—Mai bine dacă mi-ai explica de ce mai ai puțin și plângi, își ridică umărul sănătos și se întinse după paharul cu apă. Chiar voiam niște suc, strâmbă din nas când se întâlni cu gustul apei.

—Credeam că nu te voi mai vedea, își dădu frâu liber emoțiilor. Credeam că vei muri, sângerând. Eram convins că te-am pierdut...